De curînd am avut ocazia unui déjà-vu, atunci cînd am citit unele comentarii online despre cum occidentalii ni l-au uzurpat pe Vlad Țepeș, voievodul nostru drag, cu atîtea merite în istoria neamului, pentru a-l transforma într-o fantoșă de filme horror; ceea ce pasămite ne-ar submina coeziunea națională, ne-ar slăbi încrederea în noi înșine, ne-ar sabota – în cele din urmă – destinul colectiv.
Există persoane majore și întregi la minte nu doar încredințate de teoria aceasta, ci și avansate în studiul unei ditamai istorii paralele, în mare măsură fantezistă, dar bazată pe date istorice de manual, în care Vlad Țepeș apare ca un principe vizionar, ca un geostrateg, ca un pașoptist latent în tenebrele Evului Mediu valah. Par a fi o gintă înfrățită cu cea a dacologilor entuziaști, ambele ramuri ivite din trunchiul protocroniștilor.
Și am mai întîlnit o tendință: aceea de a te declara urmașul pe linie de sînge al lui Vlad Țepeș. Am putut-o vedea cu toții la o cunoscută familie româno-americană, ai cărei reprezentanți se afișează public cu niște ghiuluri blazonate, transmise chipurile prin vîltoarea veacurilor de la Țepeș însuși; dar am văzut-o și la alți cetățeni onorabili, care și-au descoperit de curînd ereditatea vlădicească, probabil prin intermediul vreunui test pe Facebook, ca acela prin care îți afli genealogia în lobul urechii (dacii avînd pasămite lobul lipit de gît, iar romanii avîndu-l desprins… sau viceversa?!), ori în contururile degetelor de la picioare (care ne îngăduie opțiuni mai exotice, precum acelea de a fi grec, egiptean sau mesopotamian)… N-are importanță: oamenii își forjează de cînd lumea genealogii fanteziste, iar în societatea deschisă și democratică de azi ai dreptul să fii exact ceea ce declari: rastafarian, klingonian, reptilian…
Alt fenomen mi s-a părut și mai interesant: modul în care românii (autoritățile, mass-media, o tot mai largă parte a opiniei publice) au trecut, în pragul anului 2000, la acceptarea oficială a lui Dracula ca avatar pop-cult al lui Vlad Țepeș. Asta după ce, în anii ’90, discursul dominant, moștenit din istoriografia național-comunistă, era de a-i apăra fața lui Vlad Țepeș, separînd net domnitorul „nemilos, dar drept” de personajul ficțional Dracula. În 1999, cînd cu eclipsa, oficialii turismului românesc (pe vremea aceea nu era un minister, ci o „autoritate” de profil) au declanșat moda promovării României ca un tărîm al misterelor, ca o adevărată patrie a Dosarelor X. Nu era o idee originală, ci o adaptare – o acceptare, mai bine zis – a clișeelor occidentale, privite pînă atunci negaționist și conflictual, dar care, puse într-o lumină nouă, „creativă”, promiteau să ne fie de un neprețuit folos. Da, așa e, sîntem în ochii lor niște vampiri, niște ființe hibride pendulînd între Est și Vest, între „barbarie” și „civilizație”, între legendă și istorie (din perspectiva asta, da, sîntem cu toții urmașii lui Drăculea). Dar poate că ăsta e tot șarmul, nu? „E șansa noastră de a atrage un anumit tip de turiști…” Țineți minte acest discurs al lui Agathon și al altora asemeni? Țineți minte acțiunile Dracula Park sau Dracula Land, puse în circulația cu mult înaintea oricărei decizii concrete asupra amplasării acestuia: Sighișoara? Bran? Snagov?
Cei mai întreprinzători dintre români au preluat acest mesaj și au transformat zonele cu potențial turistic ale țării în adevărate sălașuri ale contelui-voievod: hoteluri și moteluri, baruri și cafenele, chioșcuri și tonete, panouri și postere – o întreagă ctitorie butaforică, mozaicată și pestriță s-a înălțat la umbra castelelor din Transilvania și împrejurimi (tuturor descoperindu-li-se măcar o legătură, fie și ipotetică, cu viața lui Vlad Țepeș, de ajuns ca să fie învestite fiecare ca „adevăratul” castel al lui Dracula), toate pavoazate cu elemente kitsch-gotice, gen canini însîngerați, cape întunecate și aripi de liliac. Totul a culminat cu vîlva iscată de cascadorul aventurier Ștefan Brandes, cel care a înregistat marca Dracula, pentru a o folosi în exclusivitate pentru producțiile sale artistice (operete, tabere, festivaluri cu tematică de turnir medieval). Acest denunțător al excesivei comercializări pățite de video-voievod în „acel Apus”, de la Stoker la Coppola, le-a demonstrat poate cel mai eficient românilor cît de profitabilă poate fi jocul cu vampirii. Să mai amintesc că și acest Brandes se revendica patriliniar tot de la însuși Țepeș?!
Dincolo de acest memento, aș vrea să fac două observații.
Cea dintîi: mistificarea lui Țepeș, transformarea imagologică a acestuia într-o fantasmă care ne bîntuie peste veacuri este, pe cît se pare, opera lui Țepeș însuși. Există motive să credem că mecanismul fabulatoriu a început să lucreze odată cu zvonurile lansate chiar de Țepeș, ca să-i descurajeze pe soldații turci încartiruiți la nord de Dunăre, într-un peisaj sumbru, cu stîrvuri trase în țeapă care atrăgeau hultani și lilieci. Un geniu al războiului psihologic? Un precursor al actualelor tehnici de dezinformare/manipulare? Un profet al viralității? Legenda a fost preluată de cronicile nemțești și slavonești, apoi, de la Stoker la Lugosi, se știe… Străinii l-au plăsmuit, poate, dar Țepeș însuși i-a manipulat s-o facă.
Cea de-a doua: e greu de spus cînd am fost noi, românii, mai patrioți, mai solidari și mai consensual uniți – atunci cînd ne închinam la icoana lui Vlad cel „crud numai cu cei răi” sau atunci cînd am consimțit aproape unanim să le cîntăm în strună occidentalilor amatori de senzați tari? Care a fost comandamentul istoric care ne-a meritat mai mult strădania națională? Cert pentru noi este că „adevăratul Țepeș” nu se află nici acolo, nici dincolo. Cum probabil că nu este nici în mai noile imprecații de a se reîncarna într-un conducător justițiar care să ne scape de „smintiții și mișeii” din politică. Iar faptul că nu îl putem defini clar, dar îl putem replăsmui infinit este cea mai mare izbîndă a lui Țepar-Vodă, cel evocat de popor prin emblematica replică de banc „Sanchi, nea Vlade!”…
