Constantin Țoiu avea cîteva povești cu Nichita Stănescu. Una era cea cu sanctuarul. Din cînd în cînd, poetul, de mulți ani celebru, se ducea pe la România literară, unde era redactor.
Dacă se întîlnea acolo cu Țoiu, mai schimbau o vorbă. Pe culoar, debutanți anxioși, cu manuscrisele asupra lor, plus consacrați mai de mîna a doua, veniți să se intereseze de ce nu le apăreau textele. Prozatorii, mai puțini, se repezeau la Țoiu. Poeții îl înghesuiau pe Nichita Stănescu, chestie care îl agasa, dar nu lăsa să se vadă asta. Unul voia să-i citească sau să-i recite din creația sa, altul să-i ceară un sfat ori o recomandare. Ca să scape de asaltul celorlalți, autorul Necuvintelor alegea cîte un debutant și intra cu el însanctuar, adică în vreun birou în care nu era nimeni, și-l punea să-i citească ceva. Țoiu, curios, după aceea: ce vorbise atîta timp Nichita cu debutantul? Încurajări, chestii de-astea. Și-l mai punea să se uite dacă ceilalți erau tot acolo. Totuși, ce-i zicea? Nimic special: că interlocutorul lui scria mai bine decît o făcea el, Nichita, înainte de debut. Chiar așa? – se cutremura Țoiu. Păi, bătrîne, dacă n-am dreptate, măcar l-am făcut fericit. Și dacă am, poate o să mă pomenească în memoriile lui.
Publicat în Cațavencii, nr. 8(86), 2013
