Scene istorice Socrate

Ne aflăm în studioul emisiunii Vrei să fii miliardar. Virgil Ianțu se ridică de la pupitru. În locul lui trece filosoful antic Socrate, noul prezentator, pe care conducerea televiziunii l-a ales pentru că cerea mai puțini bani, el fiind interesat mai mult de pregătirea pentru moarte.

Concurentul, un inginer din Pitești, îl așteaptă să-și ocupe locul de la pupitru. Inginerul e agitat, își tot atinge nesigur obrazul. Pare că ar fi vrut să aibă o mustață pe care s-o răsucească acum cu gesturi nervoase.

Socrate e gata. Pironește cu ochii monitorul, ca să citească prima întrebare din concurs.

– Întrebarea pentru o sută de lei, dragă Glaucon…

– Nu mă cheamă Glaucon.

– Mă scuzi. Protagoras?

– Popescu.

– Tot aia. Întrebarea pentru suma de o sută de lei: Ce este cunoașterea?

– Atât?

– Da. Ce este adevărul?

– N-am și variante?

-Nu. Eu sunt din Antichitate și pe vremea aia nu se inventaseră. Variantele au ajuns mai târziu în Europa, aduse de arabi.

– Nici variante ajutătoare n-am?

– Poți doar să întrebi publicul, însă numai ca întrebare retorică. Nimeni n-o să-ți răspundă.

– Și-atunci de ce mai întreb?

– Vezi? Ca să scoți în evidență absurdul situației. Deci spune-mi, dragă Glaucon, ce este cunoașterea?

– Popescu.

– Așa, Popescu. Ce este cunoașterea?

– Este corespondența dintre enunț și realitate.

– Și acum vine întrebarea pentru două sute de lei: Ce e realitatea?

– Este tot ce se-ntâmplă.

– Și, pentru trei sute de lei, dacă un enunț corespunde întâmplător cu ce se-ntâmplă, mai este el cunoaștere? Poate că tu zici despre FCSB că a pierdut cu Clinceni, dar o zici la plesneală. Ai dreptate, dar de fapt nu știi. Sau știi?

– Hmmm… Nu știu.

– Răspuns final?

– Da.

– Te retragi așa de repede? Fii atent, că pleci acasă cu mâna goală. Și n-ai folosit întrebarea ajutătoare, de a întreba retoric publicul.

– Stai, eu am zis că nu știu în sensul că nu exprim cunoaștere. Adică, de fapt, nu știu că FCSB a pierdut cu Clinceni dacă zic doar așa, la plesneală, și se-ntâmplă să fie adevărat.

Socrate pare tot mai agitat. Se uită printre cartonașe, curpins de panică.

– Dar… ăăăă… ce este adevărul, dragă Popescu?

– Asta e întrebarea pentru patru sute de lei?

– Nu, te-ntreb eu. Am pierdut întrebările, cred că mi-au căzut pe jos. Putem să oprim puțin emisiunea? Serios, putem să oprim? Nu e o întrebare din concurs, îl întreb pe domnul din regie. Știți ce, îmi dau demisia.

– Deci rămân cu ce-am câștigat până acum?

– Nu știu,  întreabă și tu publicul!