La librăria Editurii Cartea Românească se făcuse un club de discuții și bîrfe literare prezidat cu umor de Mircea Nedelciu. Dacă voiai să afli ultimele noutăți, te duceai acolo sau, dacă erai de-al casei, pătrundeai și în pivnița cu cărți străjuită de Florin Iaru. În pivniță – de fapt, era un demisol –, dacă aveai noroc, îl puteai întîlni pe Gellu Naum, care era prieten cu poetul și graficianul Dan Stanciu, pe atunci manipulant la librărie.
Cînd venea nea Savu, fostul șofer al lui Marin Preda, cu mașina încărcată cu cărți de la vreo tipografie, îi ajutam pe băieți să ducă pachetele în librărie și în depozit, ca să ne vedem mai repede de conversația întreruptă. La coșul zilnic al bîrfelor contribuiau toți vizitatorii-scriitori ai librăriei, care din București, care din țară. Cine venea cu știri răsuflate era imediat întrerupt: „O știm pe-asta!”.
Cum multe dintre aceste știri erau pline de răutăți la adresa confraților care se aveau bine cu Puterea, redactorii editurii nu se amestecau printre noi, ca să nu-și audă vorbe după aceea. Criticii, la fel. Singurul dintre cei mari care voia să afle ce se mai întîmpla prin tîrg era profesorul Eugen Simion. Nu-l interesau combinațiile amoroase ori scandalurile cu iz bahic, ci vorbele curajoase ale scriitorilor de la întîlnirile cu cititorii din țară. Cînd auzea de cîte una mai tare, reacționa cu frustă mirare: „Ce vorbești, domnule? A zis cutare așa ceva?”. După care mai reflecta nițel și spunea sceptic: „Numai să nu fi fost o provocare, ca să le dea de lucru ălora de la Securitate”. Cînd au fost deschise dosarele Securității s-a dovedit că, în cazul unora dintre curajoșii de atunci, profesorul Simion avusese dreptate.
