Nu e zi lăsată de Dumnezeu să nu auzim din toate părțile, din toate piepturile, pe toate vocile, acest oftat tragic: „De ce nu se implică intelectualii? De ce nu ne respectăm elitele? De ce nu stabilim o dată pentru totdeauna ce e bine și ce e rău?”. Impresia generală e că, pentru a fi recunoscut, apreciat și pentru a ocupa un loc cuvenit în ierarhia valorii, trebuie să-ți părăsești țara. Așa o fi? Dar, cînd te uiți în jur, ce vezi? Roiuri-roiuri de intelectuali, numai unul și unul.
Dar hai să cădem de acord că nu toți oamenii gîndesc la fel. Ar fi tragic și foarte plicticos. Cu adevărat acela ar fi sfîrșitul istoriei și al curiozității omenești. Cum însă tocmai trecem printr-o criză, (ah, a cîta criză, Dumnezeule, că parcă am sta buluciți la capătul mașinii de tocat crize), putem vedea că pînă și cei mai specialiști dintre specialiști nu îi dau de capăt. La fel, în peisajul românesc, intelectualii au felurite răspunsuri la provocările realității.
Analizînd trecutul intelectualității românești, Lucian Boia a ajuns la o concluzie surprinzătoare. Luminățiile spiritului, celebre în mase și în mass-media, de esență conservator-mesianică, au fost întotdeauna protejate și hrănite de statul român. Departe de a trăi pe cont propriu și a-și cîștiga existența prin forțe proprii, intelectualul român de dreapta a avut, în bună măsură, o existență de curtean. A apelat la protecția politică. Prin urmare, a intrat în intrigi, în politică, în rahat. Directorate, instituții, posturi generos finanțate au fost, de-a lungul timpului, sursa ideilor emise de ilustrul nostru sfătuitor. Dacă nu ambasadori, atunci atașați culturali. Dacă nu profesori universitari, atunci măcar la conducerea unui mic departament. Dacă nu cu Popescu, atunci cu Ionescu, dar mereu de partea plină a paharului. Iar ideile i-au urmat, cuminți, cu cățel, cu purcel, după împrejurări. Cei mai vocali dintre ei au beneficiat de o siguranță materială pe care numai monstrul-stat le-o putea oferi. Situîndu-se la polul opus față de confrații lor occidentali din universități, în marea lor majoritate, cărturarii români sînt de dreapta. Cel mai mult le plac statul minimal, economia de piață și concurența sălbatică. Au un dispreț nemărginit față de concetățenii care muncesc. Mai mult, li se pare că aceștia din urmă nu trag destul, sînt trîntori, hoțomani, plîngăcioși. Bineînțeles, nici unul dintre ei nu cunoaște ziua de lucru de opt ore. Asta nu-i împiedică să se simtă permanent amenințați de „bolșevism”, doar dacă oamenii își cer drepturile. E drept, nici confrații de stînga nu pot dormi de răul patronului hrăpăreț. În general, cei de stînga trăiesc și vin din lumea strașnic organizată de dreapta. Are și istoria ciudățeniile ei. În timp ce teoreticienii de dreaptă conservatoare sînt abonați ai statului, cei de stînga muncesc la patron. Mare ciudățenie, repet. N-ar trebui să fie invers? De ce n-or face schimb?
1.461 de vizualizări
