Scriitor de noapte, la bloc

În anii ᾽80 aveam o mașină de scris portabilă Olivetti. Învățasem să dactilografiez. Așa că nu mai scriam de mînă, ci direct la mașină, pe masa din bucătărie. Lucram mai mult noaptea și, ca să nu-mi deranjez vecinii, făcusem rost de o pîslă groasă, deasupra căreia o așezam pe Olivetta. Tot se auzea zgomotul, dacă deschideam fereastra, să iasă fumul țigărilor. Locuiam în Drumul Taberei, într-unul din blocurile de patru etaje de la Orizont. Singurele persoane care se plîngeau de țăcănitul mașinii mele de scris erau două surori în vîrstă, care țipau noaptea din blocul de peste drum că nu le las să doarmă. Cele două strigau și la alții, ălora să dea radioul mai încet sau să nu mai vorbească tare, și făceau reclamații la Miliție, încît mă mai pomeneam noaptea cu sectoristul la ușă. De la el am aflat cum le cheamă pe cele două surori, fiindcă știam cum arată. Le vedeam ziua pe stradă și le salutam cît puteam de politicos. Dădeau și ele din cap, fără să-mi zică nimic. Îmi apare cartea de debut și, ca să le mai potolesc, le duc un exemplar. M-au ținut la ușă. Au luat cartea, pe care o vîrîsem într-un plic, și mi-au închis ușa în nas. Noaptea, pe la 9, cînd m-am apucat de lucru, o aud pe una dintre ele strigînd: „Ăla cu mașina de scris!”. Scot capul pe fereastră și-i spun un da resemnat. „Sîntem domnișoare, nu doamne!” (În autograf le scrisesem „Doamnelor…”, cum le chema, și le rugasem să fie înțelegătoare cu mașina mea de scris.) I-am cerut scuze pentru ignoranța mea. „Mai scrii o carte?”, strigă cealaltă. „Da!”, strig și eu. „Să vii să-ți dăm un stilou!” Nici eu nu m-am dus să iau stiloul și nici ele n-au mai chemat sectoristul.