Cînd am cumpărat şi după aceea vîndut prima monedă habar n-aveam că chestia asta mă va îmbogăţi în cîţiva ani, nu mulţi. Nu ştiam nimic despre monede, decît că sînt nişte obiecte de metal (preţios, semipreţios sau banal) şi, cîteodată, sînt nişte obiecte frumoase. Eram convins că vechimea lor e o dovadă a rarităţii şi mi-a trebuit ceva timp să aflu că nu-i aşa. Marile imperii (roman, bizantin sau otoman) bătuseră cantităţi imense de monede şi, inevitabil, se păstrase o cantitate apreciabilă din ele, mult peste cererea pieţei colecţionarilor. Astfel, o monedă bizantină de bronz, frumos păstrată, din secolul IX, să spunem, rareori depăşea cîteva zeci de lei.
Nu mai zic de monedele turceşti, din argint prost (cu titlul argintului foarte scăzut, adică): una se vindea cu cincisprezece lei, fără ca nimeni să se înghesuie să le cumpere. La fel, un ort, monedă poloneză de pe la 1500-1600, nu depăşea cincizeci de lei. Aşa că vorba, rămasă din străbuni, „a dat ortul popii“ nu mai avea nici o acoperire. Nici un popă nu te-ar fi îngropat făcînd toate cele cuvenite numai pentru cincizeci de lei. În schimb, moneda de 2 lei, de argint, emisă sub Carlo I în 1901, era o mare raritate. N-am văzut niciodată vreuna, dar toţi colecţionarii visau la ea. În fine, nu ştiam nimic, dar aşa cum se întîmplă cîteodată, am avut ceea ce se cheamă norocul chior al începătorului. Dădusem sfară în ţară că cumpăr monede şi, într-o zi, un văr al Cristinei, azi medic în Germania, a venit cu şapte monede pe care un coleg de clasă le furase de la bunicul lui şi pe care cerea 350 de lei, 50 pe bucată. Le-am cumpărat cu inima îndoită, habar neavînd cît fac. Nici una nu era cotată sub o mie de lei.
