Treptat, am început să ştiu o mulţime de lucruri despre monede şi, mai important, să am o idee clară despre ce doream să colecţionez. Încă din antichitate, pe teritoriul istoric al României circulaseră sute de tipuri de monede, de o diversitate care mă fascina, aşa că am început să strîng monedele care în decursul timpului îi făcuseră fericiţi sau îi nenorociseră pe români. De la tetradrahmele lui Filip II, tatăl lui Alexandru Macedon, la talerii bătuţi de Maria Tereza, totul mă interesa în egală măsură.
Îmi cumpărasem cărţi de specialitate şi din străinătate rudele şi prietenii îmi trimiseseră cataloage foarte specializate, aşa că începusem să ştiu mai multă carte decît colegii mei numismaţi. Asta mă ajuta, evident, şi în negustoria de monede. Aşa am aflat, de exemplu, că moneda naţională, leul, îşi trage numele de la un taler olandez numit Löwenthaler sau „leoninus“, care circulase în Europa pe la sfîrşitul veacului al XVI-lea şi care avea pe avers un leu stînd pe labele din spate, mare cît toată moneda. Acel taler a ieşit din circulaţie la un moment dat, dar românii l-au folosit ca monedă fictivă pentru a calcula, în lei, valoarea altor monede aflate în circulaţie. Cancelariile domneşti anunţau periodic cursul oficial al monedelor străine luînd în calcul acest leu fictiv. Asta pînă în 1867 cînd, sub Carol I, s-au bătut primele monede cu numele de leu, avînd ca subdivizune banul. Dacă Al.I. Cuza nu ar fi fost debarcat de la domnie, numele monedei noastre ar fi fost altul. Cuza era hotărît, a bătut şi probe în Franţa, ca moneda naţională să se numească român. N-a fost să fie! (Cei care doresc să afle mai multe despre circulaţia monedelor străine pe teritoriul istoric al României pot consulta G. Zane, Economia de schimb în Principatele române, 1930.)
