La nici o lună după ce-i dădusem romanul la citit, Mircea Ciobanu m-a sunat şi mi-a spus că i-a plăcut şi că o să mă bage în planul editorial cît se poate de rapid, poate chiar pentru anul în curs (1977), dacă se va face vreo suplimentare, iar dacă nu, rămîne pe ’78. După vreo săptămînă m-a sunat din nou, m-a întrebat unde locuiesc şi dacă aveam chef să-mi facă o vizită. Aveam, evident. Pe seară a venit în vizită.
Era însoţit de o frumoasă şi virgină sticlă de whisky. A zis că a reuşit să mă bage în planul editorial pe ’77 şi că a venit să sărbătorim evenimentul. L-am sărbătorit, ne-am împrietenit şi am ajuns la tutuială, aşa cum era de aşteptat. Despre cei cinci mii de lei pe care ar fi trebuit să-i dau pentru a fi publicat nu s-a pomenit nimic. De-abia peste cîţiva ani aveam să aflu chiar din gura lui că lua bani de la autori, dar numai de la cei foarte proşti, cărora le rescria practic cartea, făcînd-o publicabilă. Ce mai, îmi pusese Dumnezeu mîna în cap după atîţia ani ghinionişti. Pantazi, după ce i-am povestit cum au mers lucrurile, a zis că el a crezut totdeauna în steaua mea norocoasă, dar, a continuat el, n-ar trebui să mă culc pe-o ureche, chiar dacă nu voi da nici un ban. Ar fi bine, a zis el, să-l invit pe Ciobanu la restaurant. Aşa am făcut şi am petrecut o după-amiază plăcută în grădină la Athénée Palace în patru: Mircea, un nepot de-al lui, Emanuel, cu care m-am împrietenit, Pantazi şi eu. Habar n-aveam în după-amiaza aceea cu băutură, mîncare şi taifas că ghinionul nu mă părăsise complet.
