Nu ştiu din ce motiv, editura mi-a trimis cartea la o tipografie din Craiova, cînd erau destule tipografii în Bucureşti. Culesul şi cele două corecturi au mers încet, dar pînă la urmă s-au făcut, apoi, cînd s-a pus problema tipăririi, totul s-a blocat din lipsă de hîrtie. Tanţa Vulcănescu, tehnoredactorul editurii, care urmărea producţia, ridica neputincioasă din umeri: „Agopian, ai ghinion!“, zicea ea. „Îi sun de două-trei ori pe săptămînă şi de pomană.“
După un an, înarmat cu două cartuşe de Kent şi o sticlă de whisky (era în noiembrie 1978), m-am dus la Craiova. Prin Mircea Ciobanu îl cunoscusem pe Eugen Negrici, Pucu pentru prieteni, care era profesor la Facultatea de Filologie din oraş şi cu ajutorul lui am ajuns la directorul tipografiei. Acesta mi-a ascultat păsul, a primit ploconul şi mi-a promis că va rezolva cazul. N-a rezolvat nimic. În primăvara lui ’79, deci la un an şi jumătate de cînd fusese trimisă în tipografie, cartea tot nu apăruse. Pînă la urmă, problema a rezolvat-o Pucu Negrici. Enervat, s-a dus la Sorescu, care pe vremea aia era directorul revistei Ramuri, şi i-a povestit toată tărăşenia. Acesta l-a ascultat şi apoi, om de treabă, a dat ordin să se tipărească romanul pe hîrtia revistei Ramuri. Sorescu avea pile sus-puse şi putea face rost oricînd de hîrtie. Aşa se face că în august 1979, după o aşteptare de doi ani, am debutat. Lansarea cărţii am făcut-o într-o duminică, la Uniunea Armenilor. Au vorbit Mircea Ciobanu, Nichita, Eugen Simion şi Sergiu Selian, organizatorul lansării. Cristina, soţia mea, era borţoasă în nouă luni şi la o săptămînă de la lansare a născut un băiat, pe care l-am botezat Ion.
