Despre poetul Valeriu Pantazi prea puţini mai ştiu azi cîte ceva. Nu figurează în Dicţionarul scriitorilor români coordonat de Mircea Zaciu şi nici în cel apărut la Academie. Îl pomeneşte în schimb Eugen Barbu în a sa Istorie polemică…:
„În cenaclurile din Bucureşti îşi făcea cîteodată apariţia un tînăr cu aer preţios, vorbind cam de sus şi analizînd poezia altora cu o severitate de cele mai multe ori nejustificată.“ Eugen Barbu are ceva dreptate cînd îl descrie pe Pantazi ca pe un „tînăr cu aer preţios“. În 1970, cînd l-am cunoscut eu, preţiozitatea poetului de 30 de ani i se trăgea mai ales de la hainele pe care le purta: redingotă, pantaloni reiaţi, pantofi negri bine lustruiţi, cămaşă albă şi cravată.
Ai fi zis că e un mare domn, nu un poet sărac lipit, care locuia într-o cămăruţă din subsolul unui bloc de pe strada Sfinţilor. Din cauza sărăciei, hainele şi le cumpăra de la „taica Lazăr“, adică de la magazinele care vindeau vechituri. Taica Lazăr fusese un negustor evreu de haine vechi pe la sfîrşitul secolului XIX, şi devenise celebru printre sărăntocii oraşului, de unde şi expresia „a te îmbrăca de la taica Lazăr“. Pe vremea aceea, adică în 1970, încă mai erau consignaţii care vindeau haine la mîna a doua şi cu ceva noroc te puteai îmbrăca elegant cu puţini bani. Valeriu Pantazi avea nas bun nu numai la poezie, ci şi la haine. Din cauza numelui şi a hainelor sclivisite mulţi credeau că e de neam boieresc, dar Pantazi era nume de botez, numele de familie fiind Constantinescu. Ceva sînge boieresc avea totuşi, bunicul dinspre mamă avusese o moşie micuţă la Faraoane, în judeţul Bacău. Ne-am împrietenit repede şi prietenia cu el avea să îmi schimbe în mare măsură viaţa.
