Cum spuneam, în primăvara lui ‘71 eram un om fericit: publicasem o povestire şi predasem la Editura Cartea Românească un volum de povestiri, care, pentru ca totul să fie perfect, îi plăcuse Getei Dimisianu, redactorul cărţii. Nu exista, cel puţin în momentul acela, nici un motiv să nu debutez în, hai să zicem, maximum un an.
Spre vară, cînd a început sesiunea, m-am hotărît să renunţ la facultate. Ca absolvent de institut pedagogic nu puteam fi decît profesor în învăţămîntul gimnazial. Pe vremea aia era obligatoriu să te prezinţi unde erai repartizat, fără posibilitatea ca timp de trei ani să faci vreo schimbare. Mă şi vedeam stînd trei ani în vreo comună uitată de Dumnezeu, bînd cu popa şi cu medicul veterinar. Aşa că am renunţat la facultate fără nici un regret. Singurul care a regretat a fost bietu’ taică-meu, dar pînă la urmă s-a consolat şi mi-a propus să mă angajez gestionar la Cooperativa „Arta îmbrăcămintei“, unde lucra şi el ca cizmar. Eu voiam să fiu scriitor, nu gestionar, aşa că l-am refuzat foarte hotărît. „Şi ce-ai să faci de acum încolo?“, m-a întrebat destul de enervat. I-am spus că o să scriu, o să public şi cu asta basta. A clătinat sceptic din cap, a dat a lehamite din mînă şi a zis că să fac ce vreau. „Ce-ţi trebuie ca să scrii?“, m-a întrebat apoi. „Cafea şi ţigări!“, am zis. „Bine, a zis el, îţi dau cinci lei pe zi pentru ţigări şi cafeaua ţi-o cumpăr eu.“ Ăsta a fost tîrgul pe care l-am făcut cu taică-meu şi pînă în noiembrie ’73, cînd m-am angajat, a funcţionat foarte bine şi fără nici un reproş din partea lui. M-am pus pe scris, fără să ştiu că timp de nouă ani nu voi mai publica nimic. Pe urmă a venit vara adevărată şi, odată cu ea, „tezele din iulie“, pe care nu le luasem în calcul atunci cînd îmi priveam senin viitorul.
