În urma vizitei la redacţia revistei Luceafărul, o vizită de lucru, ca să zic aşa, Valeriu Pantazi şi cu mine ne pricopsiserăm cu două hîrtii care ne îndreptăţeau să plecăm într-o delegaţie de documentare pe meleagurile patriei comuniste. Cu foi de drum şi diurnă. Eu urma să mă „documentez“ cinci zile, Valeriu ceva mai mult.
„Şi acum ce facem cu astea?“, am întrebat ca un bou, privind la foaia de hîrtie cu ştampilă şi semnătura lui Ştefan Bănulescu, redactorul-şef al revistei Luceafărul. „Agopian, nu fi idiot, ca să zic aşa“, a zis Pantazi. „Mîine, la ora douăsprezece, hîrtia aia pe care o ţii în mînă se va transforma în bani. Bani adevăraţi, cu care o să faci ce ai chef.“ „Şi delegaţia?“, m-am hazardat eu să întreb, tot ca un idiot. „Hai să intrăm aici şi să bem un Fernet cu gheaţă. Fac eu cinste.“ Era cald şi o lumină plăcută îmi gîdila ceafa şi spinarea. Aşa că am intrat în restaurantul „Dunărea“, de pe Magheru, unde e şi acum, după patruzeci de ani, şi am băut Fernet cu gheaţă. Cîte o sută de grame de căciulă. Stăteam la masă şi sporovăiam şi beam Fernet cu gheaţă, cu înghiţituri legumite, ca să nu se termine prea repede. Un domn în costum, cu cămaşă albă şi cravată, cu un aer de provincial uşor derutat, s-a apropiat de noi şi, timid, ne-a întrebat dacă poate să stea şi el la masa noastră. Localul se umpluse şi nu mai erau mese libere. Galant, cu un gest de mare senior, Pantazi l-a invitat să şadă. Tipul a comandat un coniac Milcov, un coniac bun, chiar dacă românesc, şi al dracului de scump. „Sînt în delegaţie şi pînă diseară, cînd am tren, nu prea am ce să fac!“, a zis tipul şi a ridicat paharul cu coniac, care avea buza glazurată cu zahăr tos, aşa cum era moda pe atunci să bei coniac. Am ridicat şi noi paharele cu Fernet şi am ciocnit.
(Va urma)
