A doua zi după ce primisem de la revista Luceafărul adeverinţe pentru a pleca în delegaţie pe meleagurile patriei socialiste multilateral dezvoltate, ca să vedem cu ochii noştri această multilateralitate, Valeriu Pantazi a zis că acum urmează pasul doi: trebuia să punem mîna pe bani. Mie mi se părea că începuserăm să semănăm cu eroii lui Ilf şi Petrov, Ostap Bender fiind, evident, Pantazi.
I-am zis chestia asta şi el a zis că habar n-are cine-i Ostap Bender şi că nici nu-i pasă, chiar dacă ar şti. Bănuiesc că ştia. „Agopian, vrei banii sau nu?“, m-a întrebat. Îi voiam, aşa că a doua zi ne-am dus la Uniunea Scriitorilor, care se lăfăia într-o clădire imensă de pe Kiseleff. Acolo fusese, pe la începutul anilor ’50, „Şcoala de Literatură“, unde Labiş învăţase să cînte binefacerile socialismului, dar tot acolo, acelaşi Labiş încercase, beat fiind, s-o fută pe poeta Doina Ciurea, viitoare nevastă nefericită a lui Nichita. Se spune că încercarea de viol a lui Labiş a dat greş, dar chestia asta l-ar fi împins spre moarte: urma să fie dat afară din UTM şi să i se retragă dreptul la semnătură. Ameninţarea care plutea asupra capului său l-a îndemnat să bea mai mult decît era cazul şi, beat fiind, s-a lovit cu un tramvai care i-a rupt coloana vertebrală. Habar n-aveam chestiile astea cînd, într-o dimineaţă senină de iunie, intram pentru prima oară în sediul Uniunii Scriitorilor. Muream de frică, dar Pantazi, sigur pe el, m-a împins într-un hol imens, unde mişunau tot felul de tipi şi tipe, toţi scriitori. Pantazi părea să-i cunoască pe toţi, s-a salutat cu ei, m-a recomandat şi pe mine ca pe un tînăr prozator genial. Nimănui nu i-a păsat de genialitatea mea pentru simplul motiv, aveam să aflu asta mulţi ani mai tîrziu, că toţi cei care mişunau pe acolo se considerau la fel de geniali sau chiar mai mult.
