După cum ziceam, timp de aproape patru ani, din toamna lui ’73 pînă în ’76, conu’ Alecu Paleologu m-a dus cu vorba fără să aibă vreun gînd real să-mi publice romanul pe care îl botezasem Ziua mîniei, renunţînd la titlul în latineşte Dies irae. Era acelaşi lucru, dar primul titlu te putea duce cu gîndul la Dumnezeu şi numai de aşa ceva nu aveam nevoie. În fine, cu sau fără titlu schimbat, Conu’ Alecu e clar că nu citise cartea şi nici nu avea de gînd s-o citească, aşa că mi-am luat gîndul de la ea.
Cu toate astea, nu-mi luasem gîndul de la scris. După ce m-am documentat vreo jumătate de an (Ţara Românească, secolul XVIII şi prima jumătate a celui următor), m-am apucat să scriu un nou roman: Tache de catifea. Ajunsesem la titlul ăsta după ce citisem romanul lui Gottfried Keller Heinrich cel verde, apărut în 1970 în BPT (Biblioteca pentru toţi). Am scris destul de uşor capitolul introductiv şi primul capitol şi pe urmă m-am blocat. În decursul timpului începusem două sau trei romane, fără să le duc pînă la capăt, terminasem, totuşi, unul şi scrisesem destule povestiri (mai lungi sau mai scurte), aşa că îmi puteam considera ucenicia încheiată. Mă consideram măcar calfă, dacă nu eram încă meşter, şi cu toate astea nu reuşeam să mai scriu nimic la romanul început. Nu auzisem încă vorba (cred că a lui Arghezi) că un scriitor, oricîte cărţi a scris, rămîne un începător în faţa uneia noi. Şi chiar dacă aş fi ştiut-o, tot nu mi-ar fi folosit la ceva. Aşa că am pus romanul deoparte şi am început să-mi caut la modul serios un serviciu. De data asta am avut noroc. Pe 10 noiembrie 1973 am fost angajat pe post de dispecer la ISPIF (Institutul de Studii şi Proiectări pentru Îmbunătăţiri Funciare). Aveam 26 de ani şi un salariu de 1.070 de lei.
