Mă blocasem cu romanul (viitorul Tache de catifea), aveam, în sfîrşit, o slujbă, aşa că nu-mi rămînea decît să mă însor. Cristina, cu care eram de vreo şapte ani, de prin ’67, cînd ea avea şaisprezece ani (fiind deci în clasa a X-a), terminase Facultatea de Psihologie în vara lui ’73 şi toamna, la fel ca şi mine, se angajase ca psiholog la un institut de cercetări energetice (ICEMENERG, cred).
Avînd amîndoi slujbă, n-avea rost s-o mai lungim. N-aveam însă casă, dar bunica ei, care locuia (văduvă fiind) în două camere într-un bloc de pe lîngă Sala Palatului, ne-a oferit o cameră. Ne-am căsătorit la ofiţerul stării civile într-o sîmbătă, pe 9 august 1974. Acasă la Cristina, unde a avut loc petrecerea, a fost adus un popă, prieten de familie, care ne-a pus pirostriile. A doua zi am plecat în nordul Moldovei, la mănăstiri, în călătorie de nuntă. Ne-am întors peste două săptămîni şi, în camera oferită de Mami, bunica Cristinei, ne-am început viaţa de tineri căsătoriţi. ISPIF-ul, unde lucram eu, era pe strada Dr. Rîureanu, prima stradă pe stînga la începutul Căii Victoriei, aşa că mă duceam pe jos la serviciu. În ’74 nu ştiu dacă am mai scris ceva, probabil că nu, dar în ’75 am scris două piese de teatru într-un act, Republica pe eşafod şi Drumul, cu care nu aveam ce face, nefiind ele conforme cu dorinţele Partidului. Le-am publicat după ’90 în nu mai ştiu ce reviste şi apoi în volum la Cartea Românească, în 2000, şi au fost difuzate de cîteva ori la teatrul radiofonic. De scenă n-am avut parte. În ’76 am început să scriu la Manualul întîmplărilor. Uitîndu-mă pe manuscris, constat că prima povestire, „Moartea pentru Patrie“, am scris-o în februarie ’76. Celelalte nu sînt datate. Cartea am terminat-o după aproximativ un an şi ceva, în ’77.






