Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Scriitori între două cafenele și sub trei regimuri

Zoom Scriitori între două cafenele și sub trei regimuri

Între cele două războaie mondiale și cîțiva ani după aceea, cine voia să-i vadă în carne și oase pe corifeii culturii române și crema scriitorimii neamului putea lua la rînd multele cafenele din centru. Două erau însă cele mai cu ștaif: Capșa și Corso, locurile de întîlnire ale maeștrilor și ale tinerilor de care se auzise. La amîndouă se consuma șvarț și se produceau vorbe de spirit. Capșa era mai veche, acolo trecuseră literații care se întîlneau la Oteteleșanu, după ce a dispărut celebra grădină, dar cînd s-a aflat că era mai bun șvarțul de la Corso, o parte dintre capșiști s-au mutat la concurență. Ardeleanul Vlaicu Bârna le știa pe amîndouă, dar se simțea mai bine la Corso. Totuși, chiar dacă crema intelectualității trecuse la Corso, care se afla tot pe Calea Victoriei, peste drum de Palatul Regal, spiritul critic în acțiune orală își păstrase numele inițial, decapșism.

Cine nu rezista duelurilor verbale de la Capșa, erau de părere maeștrii, nu s-ar fi descurcat nici în altă parte, dacă voia un loc mai la vedere sub soarele literelor autohtone. La Capșa se puneau la cale polemicile și se fasonau ideile, aici aflai ultima bîrfă și tot aici le povestea Ion Barbu amicilor cea mai nouă izbîndă la așternut. Aici se mai trăgeau și palme, pentru repararea onoarei, dar nu se produceau păruieli între cheflii, pentru simplul motiv că la Capșa nu se încingeau chefuri, ci doar discuții. Chefurile se întindeau pe la cîrciumile din jur, încît Păstorel Teodoreanu, înainte de a-i trage două palme la Capșa lui Ion Călugăru, gazetar și romancier despre care azi nu se mai știe mare lucru, și-a făcut curaj la un local cu vin bun și ieftin, unde s-a și întors, să relateze cum își spălase onoarea. Rebreanu, care trecuse de la Capșa la Corso, unde exista și o masă a ardelenilor, îi întreba pe cei care frecventau și Capșa ce părere avea Camil Petrescu despre subiectul zilei, fiindcă amicul său rămăsese fidel bătrînei cafenele.

Vlaicu Bârna, care și-a scris memoriile la vîrsta la care alții își pierd memoria, avea o ținere de minte respectabilă, dar îi lipsea sprinteneala de narator de anecdote și nu se îndura să spună lucrurilor pe nume, cînd venea vorba de monștrii sacri ai culturii române. Îi lipsea adică stofa de bîrfitor care nu se poate împiedica s-o zică, încît, în mare parte, memoriile lui mai degrabă sugerează decît spun de-a dreptul. Din cînd în cînd însă, narațiunea îl mai fură și scapă cîte o chestie din care deduci că nu scrie cît știe. Cel puțin cînd își aduce aminte de Zaharia Stancu, protectorul său din timpul comunismului, e clar, pentru cine mai știe cîte ceva de-ale vremii, că memorialistul nu vrea să-l povestească pînă la capăt pe omul care l-a salvat de acuzațiile că a lucrat la cenzură și în aparatul guvernamental de propagandă, pe vremea lui Antonescu. În vremurile acelea, admite memorialistul, Petre Țuțea era țuțărit de Emil Cioran, care se și lăuda cu asta, la cafeneaua Corso, „cu rîsul lui homeric”. Mai tîrziu însă, Vlaicu Bârna își găsise un loc călduț în noul aparat de stat, cel comunist. În memorii îl vezi cum le plîngea de milă lui Vasile Voiculescu și altora care fuseseră trimiși în pușcărie. Unii pentru convingerile lor, alții din imbecilitatea preventivă a noilor autorități. În copilărie am auzit pentru prima oară despre Vlaicu Bârna, ca textier al unor cîntece cu partidul. După 1989, l-am văzut prima oară, un bătrînel vioi care trecuse de partea democrației, cu aerul unui debutant întîrziat. L-am întrebat dacă el era același Vlaicu Bârna. El era. Și dacă venise libertatea, socotea că venise momentul să se spovedească. De fapt, n-a făcut-o, deși cred că ar fi avut ce spune. A preferat să se scoată evocînd capșismul și cafenelele din alte vremuri, fără să-și folosească prea tare memoria, ca să nu-l întrebe nimeni cum de a putut trece de la cenzura lui Antonescu în postura de versificator al vremurilor noi, iar apoi la rolul de memorialist al democrației.

Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso, Ed. Polirom, 2014.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale