Aflu cu uimire ce i-a mai ouat mintea fostului coleg de generație Gellu Dorian. Da, omul care a facilitat, din suflet și cu neștirbită obediență, falsurile întîmplate la Premiul „Eminescu“, schimbînd pe șest regulamentul, astfel încît distincția să îi fie luată cîștigătorului vremelnic (Constantin Abăluță) și apoi înmînată (odată cu banii) celui de pe locul doi, Liviu Ioan Stoiciu. Gurile rele spun că supușenia și preșulețenia și-ar avea originea în indemnizația de merit pe care Gellu a obținut-o la schimb, astfel că viața sa, de fost poet tînăr și revoluționar în gînd, e pusă la adăpost. Viața e grea și indemnizația te ajută să o privești cu înțelepciune. Și așa ne explicăm și năzdrăvănia de ultimă oră. Din punctul de vedere al domniei-sale, scriitorul românesc nu are destulă prestanță, citez: „aruncând o privire peste timp […] vom constata, comparativ cu imaginea fotografică a scriitorilor de azi, că scriitorii, din diverse perioade de timp, arătau cu totul și cu totul altfel faţă de cei de azi“, „puține chipuri de scriitori de azi, din cele mai tinere promoții, au șansa memoriei și prin portretele marcate de carismă evidentă, așa cum au rămas chipurile scriitorilor pe care-i recunoaștem de la prima vedere“.
Pe scurt, ceea ce îi deosebește pe nefericiții de azi de strălucirea eternă de ieri e poza: costumul, prestanța. Corect, aș zice. Păi, dacă n-ai ce îmbrăca, n-ai ce mînca și mai și mergi, ca sclavetele, la muncă, nici nu mai pupi glorie.