…La un semn, deschisă-i calea, se apropie de cort un bătrîn atît de simplu, după țoale, după șort. „Tu ești Mircea?“ „Da-mpărate!“ „Am venit să mi te-nchini. Căci de nu vă bat la fese și vă las fără bikini!“
„Orice gînd ai, bre, bașkane, și oricît ai investit, pînă nu e gata meciul, încă nu ne-ați umilit. Pe partea calificării, însă, dom’le, să ne ierți! Doar n-oi vrea acum cu faze și cu goluri să ne cerți… Nu ai vrea să dai uitării visul tău de Mondiale! Să ne dai un semn și nouă de mila Măriei Tale…
N-avem lot, dară iubirea de echipă e un zid Galben, nu se înfiorează de-a ta faimă, Baiazid!“
„Și abia plecă bătrînul“? Hoo, că nu dau turcii! Să nu ne repezim, ca fata mare la întrebări în conferințe de presă. Mircea cel Lucescu nu pleacă, așa e și corect – să-și îndeplinească pînă la capăt lucrarea. Pînă atunci, am preferat să-l parafrazăm pe genialul Eminescu, acest Gicu Dobrin al poeziei românești. Versurile de mai sus (chiar dacă am ajuns jos) pot deveni un discurs motivațional al voievodului Il Luce, în fața supușilor lui din vestiar. E cazul să ne facem curaj, deși „soarta noastră fuse crudă de-astă dată“, așa cum sublinia Ștefan cel Mare în altă poezie de-a lui Bolintineanu. Pe vremuri apuse, domnitorii noștri mai trăgeau niște domnitori în țeapă. În vremurile de azi, am luat noi țeapă, cînd am fost trași la sorți. Junii turci ni se par niște adversari chiar mai redutabili decît italienii, verii noștri de geantă latină. Să nu ne plecăm capul, fraților, ci să ne păstrăm umorul, arma noastră din veacuri! E haios modul în care meciul de baraj ajunse să reînvie atîtea amănunte din istoria relațiilor bilaterale româno-turce, vechi de atîtea secole, or, pe partea asta, găsim suficiente argumente, ca patrioți ai echipei naționale. În istorie, fotbalistic vorbind, România are un palmares superior în meciurile cu turcii. E drept că cele mai multe victorii ne vin din secolul trecut, cam de pe vremea lui Pazvante chioru’…
Spre deosebire de alte episoade istorice, nu mai năvălesc turcii peste noi. Ne ducem noi la turci. Ne cunoaștem foarte bine inamicii. Luptă în Turcia atîția flăcăi de-ai noștri, ieniceri sub acoperire. Ianis, fiul regelui Gică, s-a născut chiar la Stambul. În bătălia decisivă, poate deveni un domnitor la fel de mare ca, Cantemir.
Turcia ne este îndatorată pînă-n gît. Dacă nu venea regele nostru să-i cucerească, mureau lihniți, la cîtă foamete de fotbal exista pe malurile Bosforului. Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul, dar Gică a cucerit inimile microbiștilor otomani.
Mai apropiați de istoria recentă, găsim alt argument. În zorii noului capitalism românesc, mulți români cu spirit de business „făceau“ Turcia. Așa se spunea, nu au trecut decît vreo trei decenii de atunci. Păi, în cazul ăsta, de ce nu am face și acum echipa Turciei? Ș.a.m.d…
Deci ce vrem noi? Noi? Bună pace și, de n-o fi cu bănat, vom visa, că e pe gratis, la un mare rezultat. Cu poezia clasică și necesar umor, fraților, la luptă! Hai România!
1.185 de vizualizări
Noi ne vaitam ca babele cand orice ,,consiprationist” si-a dat seama ca discutiile astea cu pacea au fost provocate ca sa acopere insuccesele Nationalei noastre de fotbal. C-am ajuns, dupa unii, atat de jos incat doar desfintarea ar putea sa fie si mai si. Sigur ca altii-s optimisti si se bucura c-am prins ,,semifinala” pe o ,,ruta” inventata recent. Ca-i peste sferturile reusite la Campionatul Mondial din ’94. Isi fac calcule cu cine jucam ,,finala”. Si daca o fi, si-o fi sa castige baietii nostrii si finala promit c-o sa iasa in strada mult mai multi ca-n ’94 si o sa strige-n gura mare ,,Am reusit! Suntem Campioni!” precum striga regretatul comentatorul Țopescu, la terminarea finalei Ligi Campionilor din ’86 castigata de Steaua.
Apropos de anii ’90 si afaceristii nostri, care au nascut nepieritoarele versuri : Hai la turci, la turci, la turci/Cu fetitze bani s’aduci! O tempora, o mores!