Sighetul strânge într-un loc anume toată durerea, tristețea și tăcerea din Univers. Iar locul ăla este Memorialul Sighet, pușcăria unde au fost uciși românii care nu au acceptat bolșevismul. Am intrat în celula în care a murit Maniu, acolo am simțit răceala zidurilor și teroarea oarbă, cuibărită în albul varului de pe ziduri. Era capătul de lume în care un om ce a făcut istorie pentru România ajungea la capătul istoriei, acolo de unde începea Stalin și comunismul. Am plecat din Memorial spre punctul de trecere a frontierei de la Sighet spre Ucraina, eram cu un microbuz alături de o echipă de filmare și de tot echipamentul necesar pentru a face un film documentar despre Eminescu, iar asta ne ducea la Cernăuți. Era anul de grație 1999, am intrat în punctul vamal și un tip rotofei, îmbrăcat într-o uniformă ponosită de vameș ucrainean, a venit la noi fără să scoată un cuvânt, dându-ne plictisit o hârtie în limba rusă, pe care trebuia să o completăm.
Ne-am prins că ar fi trebuit să trecem la fiecare paragraf ce bunuri declaram la intrare în țara vecină, frumos, pe căprării, dar era totul în rusă și nimeni dintre noi, inclusiv regizorul, nu înțelegea o boabă din ce era scris pe acea hârtie. Aveam multe de trecut, de la camera de filmat la macara, la căruciorul de travelling, trepied, proiectoare, tot calabalâcul de filmare, tot ce avea prin bagaje fiecare. Ăsta era procedeul. Am stat cu hârtia în față, încercând fiecare să-și dea cu părerea ce ar trebui trecut la fiecare paragraf scris cu litere chirilice. După mai bine de o oră de așteptare a reapărut vameșul plictisit, cu cascheta dată spre ceafă și a cerut declarația vamală. S-a uitat la foaia goală, a zis ceva în rusă, noi am cerut un tipizat în română, el a dat din cap, că nu. Am zis „Pa germanski, engleză, franțuski, spaniolește, boule. Limbă de circulație internațională, că e frontieră“. El a mai rostogolit niște cuvinte în rusă, apoi ne-a dat înapoi hârtia necompletată și a zis solemn „Zdesi Ucraina. Pa ucrainski!“. „Bine, %*u#-i morții tăi de celovek, pa ucrainski“, i-am zis eu și am mai stat cu declarația vamală necompletată pe bordul mașinii încă o jumătate de oră.
Veniserăm cu hârtie de la Ministerul Culturii din România, tot ce trebuia pentru a nu avea probleme cu autoritățile din țara vecină, tot felul de ștampile oficiale cu stema României, mergeam să facem un film despre viața poetului național, dar idiotul ăla de vameș nu voia decât declarație vamală în rusă. Și noi aveam o basculantă de aparatură de filmare pe care trebuia să o declarăm la venire și să ieșim cu ea fix cum era trecut pe hârtie. O jumătate de oră am tot încercat să ne dăm cu părerea, chiar am propus să scriem la derută pentru fiecare paragraf aparatura pe care o aveam cu noi, dar exista riscul ca la întoarcere să ne ia ucrainenii tot, pe motiv că declarația nu corespundea cu ce găseau ei la control. Și a venit în sfârșit vameșul, cu aerul lui indolent, zicându-ne într-o română ireproșabilă: „Hai, că vă ajut eu să completați“. Cum, băi, nemernicule, român așadar, bucovinean din ținuturile furate de Stalin, frățior pierdut? Ți-a plăcut să-ți bați joc de noi? Am vrut să deschid gura, dar mi-am dat seama că înțelesese deja toate sudălmile anterioare, așa că am tăcut. Într-un sfert de oră a fost completată lista, verificată mașina, parafată și semnată declarația vamală. Plecam spre Cernăuți pe un drum de noapte, care parcă avea ceva sinistru în el, pentru că mă urmărea celula în care comuniștii l-au omorât pe Maniu, unul dintre făuritorii României Mari, iar eu chiar acolo eram, într-un ciob de Românie Mare desenată de lumina meschină a farurilor mașinii. Ne întorceam parcă în timp, mergând spre răul fără de care Memorialul de la Sighet nu ar fi existat.
Într-un târziu am ajuns la hotelul din Cernăuți, unde singura dovadă că timpul nu rămăsese în loc de pe vremea lui Andropov era herghelia de curve retrase la depou de prin Germania și Franța, cu kilometrajele date peste cap, epave umane pe care peștele rus încerca să le mai facă să producă ceva. Ne-am strecurat printre damele de consumație expirate, care ne aruncau priviri de o lascivitate suprarealistă, și ne-am luat în primire camerele. A doua zi, după ceva discuții cu reprezentanți locali de la Cultură, am zis să mergem să bem o bere la terasa de peste drum de hotel. Ne-am așezat la o masa, nici nu băuserăm jumătate din bere, că s-a apropiat de noi o bătrânică și auzindu-ne că vorbim românește, ne-a rugat ca, după ce terminăm de băut, să-i dăm ei sticlele goale. Ne-a spus că jumătate din prețul berii era garanția la sticlă, eram cinci persoane, iar pentru acea femeie, bucovineancă de-a noastră, cele cinci sticle păreau să fie o mica avere. Așa am aflat că pensia ei era puțin mai mare decât zece sticle returnate, noi i-am dat sticlele, i-am mai dat și niște bani, ne-a mulțumit cu lacrimi în ochi și am plecat la filmare. Primul loc unde aveam aprobare pentru filmare de la autoritățile locale era școala unde învățase Eminescu. Acolo, în fața clădirii, era bustul lui Eminescu pe care era scris cu litere chirilice „Mihail Eminovici – ucrainski poiet“. Deci am lămurit și cu poetul național cum stătea treaba, depinde de care a bustului priveai speța. Măcar Veronica Micle a fost româncă. Sau nu?
Am intrat în școală destul de nedumeriți de această descoperire și, în timp ce aranjam travelling-ul pe coridorul dintre clase, a venit la mine o femeie de serviciu, slabă și încercănată, îmbrăcată cu un halat albastru și cu basma înflorată pe cap. „Bună ziua! Sunteți români de-ai mei… Vedeți dumneavoastră, în școala în care a învățat Eminescu toți copiii sunt români. Toate profesoarele sunt ucrainence – la catedră – și toate femeile de serciviciu sunt românce – la spălat veceuri. Ca să vadă ăștia ai noștri de mici cum va fi în viață“, mi-a spus cu resemnare femeia, privindu-mă cu niște ochi mari, albaștri. Am ieșit după câteva ore din școala unde a învățat Eminescu pe vremea în care profesoarele vorbeau română la catedră, nu rusă. Mai aveam de filmat casa memorială Aron Pumnul, ținea mult la asta regizorul, așa că am bâjbâit pe niște străduțe întortotocheate și până la urmă am găsit casa. Regizorul avea o fotografie de epocă și am recunoscut-o. Era o clădire în formă de L, neschimbată, dar degradată, cu un pălimar închis cu geamuri la etaj – jumătate dintre ele sparte – și multe rufe întinse la uscat. Nici o urmă de plăcuță memorială, era doar o umbră de plăcuță, smulsă de pe zidul de la stradă, semn că acolo fusese cândva casa memorială Aron Pumnul. În scurt timp au apărut la geamurile de la etaj câțiva romi și pirande care au început să vocifereze la noi în rusă, făcând semn să nu filmăm și în scurt timp un tip cu barbă de bulibașă s-a arătat în curte amenințător, cu o rangă în mână.
Am renunțat la filmare și am plecat spre hotel pentru a nu risca o altercație internațională. Seara, împreună cu cameramanul și mecanicul de cameră, am zis să mergem să mâncăm ceva tradițional la un restaurant din centrul Cernăuțiului. Ne-am așezat la masă, am făcut comanda în limba engleză unui picol vorbitor de rusă, apoi am început să vorbim între noi. Eminescu, școala, Aron Pumnul, șatra din casa lui Aron Pumnul. Un tip de la masa vecină ne privea insistent, am început să vorbim mai încet, totuși asta nu l-a împiedicat să se ridice și să vină spre masa noastră. Și-a luat un scaun de la o masă neocupată și s-a așezat lângă noi. „Știu că sunteți români, v-am ascultat. Vedeți voi pe ăia doi de la masa din colț? Sunt kaghebiști, noi îi știm, aveți grijă ce vorbiți“, ne-a zis tipul într-o română cu accent rusesc, șoptit, conspirativ. „Spuneți acasă că ăștia ne termină, ne strivesc pe noi, românii. Trebuie să ne ajutați. Faceți ceva…“, a mai spus tipul, s-a ridicat, a dat bună seara și a plecat din restaurant. Eram blocați, ne simțeam ca într-un film american turnat la Moscova, cu spioni. A doua zi am plecat spre România, având ca deschizător de drum mașina atașatului cultural român la Cernăuți, care ne-a spus că este mai sigur așa, să vină el cu noi pentru a nu avea probleme la graniță. Ajungeam la Sighet la vreme de apus sângeriu, lăsând în spate cadavrul intrat în putrefacție al URSS-ului și un crâmpei din România pierdută.
140 de vizualizări
