În adolescență, cînd am citit Nimic nou pe frontul de vest, îmi închipuiam că autorul fusese un domn trist, cu barbă. Erich Maria Remarque mai trăia, aveam să constat cînd am citit și prefața cărții. În prima poză a lui Remarque pe care am văzut-o, un tip fără barbă se uita crispat spre obiectiv. În Trei camarazi și în Arcul de Triumf se ițea un tip sentimental, care voia să pară cinic, de o inteligență scăpărătoare și de o sensibilitate care-l făcea vulnerabil. De ce-ar fi fost vulnerabil un scriitor care dăduse o lovitură uriașă cu Nimic nou…, care avea succes la femei frumoase și celebre și care putea face cam tot ce-și dorea? Nu cred că pe Remarque îl consuma prea mult că marii scriitori americani se uitau de sus la el, fiindcă ar fi avut un stil mai degrabă popular. Era divinizat în lumea filmului și în cercul său. Dar mai ales era liber, după ce plecase din Germania, unde îi erau interzise cărțile și ajunsese pe lista neagră. Se bucura de libertatea lui în Elveția, unde avea un conac, în hotelurile de la Paris, la fel cum s-a bucurat și cît a stat în America, la New York. Nu făcea parte din categoria bărbaților nefericiți care trebuie să demonstreze ceva. Singurul căruia îi dădea socoteală era Remarque însuși. Dar Remarque era suficient de pretențios încît să-și facă singur probleme.
În scrisorile pe care i le-a trimis Marlenei Dietrich, sub exuberanța lui de îndrăgostit se află un tip care bea mult ca să se împace cît de cît cu sine însuși. Iar ca să scape de mahmureala de după, o ia de la capăt încă de dimineață. Asta i se întîmplă timp de mulți ani și se cunoaște și în scrisorile sale, cînd lungi și impetuoase, cînd scurte și atinse de o lipsă de chef pe care și-o drege după metoda verificată. Remarque se simte bine cînd scrie și cînd se gîndește la ea. (Ceea ce nu înseamnă că n-are și alte aventuri amoroase pe parcurs.) Sînt destule scrisorile în care Remarque uită să închidă robinetul cu diminutive, fără să-i pese. Scriitorul din el nu-l controlează pe îndrăgostitul logoreic pe care uneori îl înțeapă ghimpele geloziei. (Avea și motiv sau, mai bine zis, numeroase motive.) La prima lor întîlnire, la Veneția, Remarque îi face o mărturisire neașteptată Marlenei. E impotent. Absolut impotent! Afirmație contestată de femeile care l-au cunoscut îndeaproape, dar care probabil că i-a stîrnit orgoliul de femeie fatală Îngerului albastru.
Cei doi se întîlnesc rar, iar Remarque se dovedește un bărbat dificil. Povestea lor de amor se încheie după cîțiva ani, cu înapoierea scrisorilor și a cadourilor. Încercarea de a lua lucrurile de la capăt n-are șanse, totuși cei doi continuă să-și scrie, ca prieteni, ba chiar, cînd e la New York, Marlene îi gătește supă de vițel în oala cu presiune, mîncare de regim pentru bolnavul ei prieten, ca și cum ar fi avut o relație casnică, fără neplăcerile căsniciei. Altfel, cota lui Remarque continuă să crească, în vreme ce ea are tot mai puțin succes ca actriță. În scrisori se simte că ea e îngrijorată, dar tenace și optimistă, nu i se plînge. Totuși, Marlene nu ezită să-i ceară servicii care s-o ajute să-și recîștige gloria și el acceptă fără condiții, atît că rezultatul așteptat nu se produce.
Schimbul de scrisori dintre cei doi a apărut după mulți ani de la moartea lor. Să fi fost asta ultima mare poveste de iubire din secolul XX, cum crede unul dintre editorii cărții? Sau un mare roman epistolar, cum crede un recenzent german? Mă îndoiesc și de una, și de cealaltă dintre aceste două păreri ultrafavorabile. Ceea ce rămîne e povestea de amor dintre două celebrități în care se pot recunoaște, cu orgoliul aferent, și oameni cît se poate de obișnuiți, cărora nu le-ar trece niciodată prin cap că trăiesc iubirea secolului XXI.
„Spune-mi că mă iubești…“ Erich Maria Remarque – Marlene Dietrich: Mărturii ale unei patimi, Werner Fuld și Thomas F. Schneider (editori), traducere de Mariana Bărbulescu, Editura Polirom, 2021.
1.074 de vizualizări
