22 iunie 1941. Regimul antonescian încearcă prima lovitură de stat sovietic: „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte”. Moment de maxim eroism de care românii își vor aduce aminte cu mîndrie ori de cîte ori rușii le vor cere ceasul, paltonul, Basarabia, Bucovina și viitorul pe cel puțin 45 de ani.
23 august 1944. Arestarea Mareșalului Antonescu. Armata română începe ofensiva împotriva Germaniei în speranța că, dacă Basarabia și Bucovina tot s-au dus naibii, măcar să recupereze Transilvania, Ungaria și Munții Tatra.
30 decembrie 1947. Regele Mihai este forțat să abdice. Este proclamată Republica Populară Română, deși numele este profund ironic. Populația este nedumerită: România a fost ocupată de comuniști sau de hipsteri?
22 martie 1965. Nicolae Ceaușescu parvine în fruntea partidului și statului nostru. Bunul-simț și speranța zîmbesc fericiți și intră cu picioarele înainte în Epoca de Aur.
22 decembrie 1989. Regimul comunist este alungat de forțele eliberatoare și democratice ale Securității și Partidului. După 45 de ani de comunism, România a înțeles, în sfîrșit, valorile liberale: un stat represiv face întotdeauna revoluție prin sine însuși.
13-15 iunie 1990. Minerii conduși de Miron Cozma vin la București să planteze panseluțe pe mormîntul democrației românești.
iulie 2012. Referendum pentru demiterea președintelui. Peste șapte milioane de români votează DA și se miră că nasul Monicăi Macovei nu ia proporții similare cozilor din fața secțiilor de votare ori de cîte ori acuză România de lovitură de stat. De parcă n-ar ști că nasul crește doar cînd spune „Nu sînt o marionetă, sînt un europarlamentar adevărat!”.
10 august 2018. Mitingul din Piața Victoriei este ridicat la rangul de lovitură de stat. Nu vă speriați, e doar o fumigenă lacrimogenă, menită să ascundă că Securitatea și Partidul au divorțat și acum se bat pe custodia țării cu pumnii protestatarilor și bastoanele jandarmilor.
