Chiar dacă romanul înghite multe, ca o balenă care nu face mofturi la mîncare, textul ăsta poate fi orice, numai roman nu. E interesant ca document personal al unei tipe specializate în scandaluri literare și care conține păreri despre diverse lucruri care nu-i plac lui Elfriede Jelinek: instituții, ideologii, cazuri particulare și chiar țări întregi. Nu e nici o metodă în exprimarea acestor opinii. Jelinek sare de la una la alta, tot mai furioasă, ca dl Lefter Popescu cînd vrea să încaseze premiile la Loto și află că a nimerit viceversa numerele cîștigătoare. Scris în izolarea impusă de pandemie, Declarație individuală e un text aiuritor despre lucruri și fapte cît se poate de grave din trecut și din prezent, despre tragedii individuale și colective puse cap la cap cum s-au nimerit în pixul, tastatura (?) autoarei într-o vraiște care atinge penibilul.
Totul pornește de la sictirul Elfriedei pe fiscul din Austria care umblă să-i ia niște impozite neplătite. (Știți impozitele alea de care habar n-aveai – fiscul te anunță de ele după mulți ani și te amenință că îți va face și-ți va drege dacă nu le plătești pînă la o anumită dată printr-o somație care îți provoacă o criză de furie neputincioasă! Mai există însă și impozitele de care fiscul s-a prins că le-ai fentat și-ți face proces să le recupereze, proces care se poate lăsa și cu ceva pușcărie.) Ea ce să facă? Nu spune pentru ce soi de impozite neplătite o somează portăreii. Scrie un text crizat în care se victimizează și face fiscul de două parale, fiindcă o acuză de evaziune.
De la fiscul austriac, Elfriede sare la beregata Elveției, țara care, zice ea – ce-i drept, nu-i singura! –, s-a îmbogățit prin băncile ei ce și-au însușit depozitele în bani, pietre prețioase și aur ai căror stăpîni au murit în lagărele naziste de concentrare. S-a mai îmbogățit Elveția, acuză ea, adăpostind, în neutralitatea sa lucrativă, bani negri sau pătați de sînge, o ascunzătoare perfectă pentru agoniseala traficanților de tot soiul și a dictatorilor criminali din întreaga lume. Elfriede admite – în silă, dar admite – că Elveția i-a adăpostit și pe cei ce au izbutit să scape de moartea pe care le-o pregătea nazismul, dar aduce asta din condei, ca și cum Elveția ar fi făcut acest bine din ipocrizie și împotriva dorințelor sale secrete de a nu-și bate capul cu refugiații.
Jelinek sare de la una la alta cam ca Molly Bloom beată în monologul ei interior din Ulise. Astfel că te duce înainte-înapoi în timp ba la tribunalul unde se judecă procesul ei de evaziune fiscală, în care, evident, ea e victima, încît e sigură că judecătorul e de conivență cu fiscul, ba la părerile ei despre avocații care pledează pentru cauze ticăloase, precum cei ce au ajutat-o pe văduva criminalului de război Baldur von Schirah să recapete proprietățile confiscate prin hotărîri judecătorești imediat după al doilea război mondial, datorită bunăvoinței de mai tîrziu a Justiției austriece.
Fosta comunistă care și-a dat demisia din partid în 1991 apără și acum cauza, astfel că marele ei inamic din carte e Capitalul de la care se trag, crede ea, toate relele trecute, prezente și viitoare din lume.
Ceea ce funcționează bine în carte e limbajul; Jelinek îl mînuiește cu însuflețit talent, încît te face să duci lectura pînă la capăt trecînd peste brambureala construcției și peste neroziile pe care le debitează sentențios autoarea ca să-și convingă cititorii că are dreptate. După Declarație individuală nu poți să nu fii de acord cu Knut Ahnlund, juratul suedez care a părăsit Academia Regală Suedeză de indignare că Elfriede Jelinek a primit premiul Nobel, zicînd că premierea ei aduce daune ireparabile literaturii în general și premiului în special. Ahnlund o acuza atunci pe Jelinek de pornografie și că scrie haotic. Și dacă, ce-i drept, pornografia aici lipsește, haotismul în schimb e arhiprezent.
Elfriede Jelinek, Declarație individuală, traducere de Alexandru Șahighian, Editura Polirom, 2024.
