Am descoperit cu o mică întîrziere romanul ăsta. Mică zic, fiindcă Howard Jacobson l-a scris cînd au serbat englezii 400 de ani de cînd Shakespeare a deschis ușa vieții de apoi. Ca să nu mai spunem că Shylock, personajul lui din Neguțătorul din Veneția, are și el o vîrstă. A sărit de 400 de ani. Pentru cine a uitat, cuiva i-a venit ideea, în 2016, să le propună autorilor briți și din lumea largă să scrie niscaiva romane care pornesc de la piesele venerabilului Will și aduc acțiunea în secolul 21. Ideea a prins și a făcut pui. Jacobson, tipul cu față lungă, ochi mijiți și păr vîlvoi pe care l-ați văzut pe Discovery vorbind despre Iisus și despre Biblie, l-a transplantat pe Shylock în acest secol. Jakobson scrie și romane destul de umoristice și are, ca evreu din părinți născuți în estul Europei și ajunși în vesela Anglie, unde l-au conceput pe Howard, la Manchester, certe cunoștințe despre evrei și despre antisemitism.
Așa că, într-o scîrboasă zi de februarie, Simon Strulovitch, negustor de artă și filantrop bogat din Manchester, se întîlnește cu Shylock, într-un cimitir unde amîndoi își îndeplinesc niște obligații sufletești. Jelesc două moarte. Simon, pe mama sa, Leah, Shylock, pe soția sa, Leah. Simplă coincidență onomastică. Strulovitch, aflăm, are o fată de 16 ani, Beatrice, atît de zărghită încît îi dă bătaie de cap iubitorului și adeseori apucatului său tată. Despre Shylock știm, sau ar trebui să știm, că are o fată, pe Jessica, ticăloasa care a fugit de-acasă ca să se mărite cu creștinul Lorenzo și care a vîndut, nemernica, inelul rămas de la răposata ei mamă ca să-și cumpere o maimuță!
Lui Shakespeare îi plac coincidențele, așa că de ce nu i-ar plăcea și lui Jacobson, 400 și de ani mai tîrziu? Cei doi nefericiți tați se pun pe discutat. Încep în cimitir și continuă acasă la bogatul filantrop. În carte se discută mult, în special despre situații ipotetice, dar suficient de primejdioase încît „Ce-ar fi dacă?“ să se transforme într-o certă probabilitate. Și-n Neguțătorul din Veneția se discută mult, despre diverse probabilități arzătoare, dar mai ales despre livra din carnea trupului său cu care neguțătorul Antonio trebuie să-l despăgubească, după cum scrie la contract, pe cămătarul Shylock fiindcă n-are de unde să-i dea banii înapoi.
În roman, Shylock are expertiză în antisemitism, în etică și în necazurile unui tată de fată evreu. Strulovitch, în etică și în evreitate, și în necazurile unui tată de fată evreu. Pînă de curînd, pe filantrop nu l-a preocupat antisemitismul, dar are antene pentru el, ca orice evreu care trăiește în diaspora, cum judicios remarcă Shylock.
Ca și-n piesa lui Shakespeare, pentru care unii îl acuză și azi de antisemitism pe autor, iar alții se străduiesc să-l scoată cu fața curată, ori de cîte ori e pusă în scenă, și în Shylock este numele meu s-ar zice că personajele fac una-alta ca să aibă despre ce vorbi după aceea. La capitolul „ce-ar fi întreprins Shylock dacă Portia din piesă nu l-ar fi dovedit la gramaj“, acesta n-o spune direct, căci nu poate ieși din pielea pe care i-a croit-o Shakespeare, dar își îngăduie să presupună că nu i-ar fi luat inima din piept datornicului său în contul banilor pierduți. I-ar fi plăcut însă ca sentința judecătorilor să-i dea dreptul la mărinimie. Sau nu.
Cu un umor de neobosit, cînd amărui, cînd negru, mai mult negru, Jacobson se descurcă sclipitor în acest roman de idei în al cărui alambic descoperi că, în materie de pescuit prejudecăți de obște pe cît de idioate, pe atît de zdravene, de sentimente chisnovate din viața de familie, de antisemitism și prin reacție, de anticreștinism, Shakespeare e, bine-mersi, contemporanul nostru.
Howard Jacobson, Shylock este numele meu, Neguțătorul din Veneția reimaginat de Howard Jacobson, traducere de Dana Crăciun, Editura Humanitas Fiction, 2016.
