Al doilea volum din Uciderea Comandorului e mai mai puțin surprinzător și straniu decît primul.Nu că Murakami ar fi intrat aici în criză de inventivitate. Doarcă, în cel dintîi, Murakami pune pe masă cea mai mare parte dintre misterele romanului. În cel de-al doilea (în care japonezul numără capitolele în continuarea celui dintîi, de aceea volumul începe cu capitolul 33), are loc dezvăluirea tainelor pe care pictorulfără nume le descoperă în casa de la munte a altui pictor, ăsta celebru, bătrînul Tomohiko Amada.
Deși a trecut ceva timp de cînd am citit primul volum, cînd l-am început pe cel de-al doilea mi-am amintit ca prin farmec de întîmplările și personajele sale, ceea ce cred că e mai mult meritul lui Murakami decît al memoriei mele de cititor. Fiindcă am la activ destule cărți pe care le-am uitat, cu toate că nu mi s-au părut slabe.
Acum narațiunea avansează ceva mai încet, pentru a face loc reflecțiilor despre artă și despre relațiile noastre cu timpul și cu lumea din vis. Pictorul lui Murakami e, ca și autorul său,îndrăgostit (și cunoscător)de muzică, de la clasici la greii jazz-ului anilor ’80. Și la fel ca Murakami, pare doxat în filosofia artei. Dar punctul său forte ține de psihologia receptării artei: de felul în care autorul și consumatorul se întîlnesc undeva pe drumul sinuos dintre creator și receptor.
Pentru personajul povestitor al lui Murakami, genialitatea artistică e o afacere publică. Ea ține și de recunoaștere, nu numai de „valoarea absolută” a operei – cine decide această valoare, autorul? Dacă ar fi așa,autorul nu va zice niciodată că opera sa e o tîmpenie, un eșec sau o treabă mediocră.Așa că pe el nu ne putem bizui, la fel cum nu ne putem sprijini însă doar pe sentințele publicului sau pe cele ale reprezentanților săi, criticii. Murakami, care a avut, ca autor, relații mai degrabă proaste cu critica literară din Japonia, nu se răzbună aici pe comentatorii care i-au dat note de repetenție literară, dar nici nu-i pune într-un loc special al casetei sale cu valori la purtător.
Oricum, cititorul căruia i se adresează Murakami e japonezul care are și o cultură artistică occidentală, europeană sau americană, nu compatrioților săi care nu vor să audă de asemenea influențe, ca să nu-și piardă formatul insular suficient al culturii lor. Aici, prin intermediul pictorului inventat de el, Murakami e, ca să zic așa, nuanțat categoric. Acesta mănîncă și bea și produse occidentale, dar și din cele specific japoneze – doar că acestea din urmă îi dau satisfacții alimentare mai mari, chiar dacă pentru un occidental ele par niște ciudățenii.
În acest duel implicit dintre japonezismele și occidentalismele culturale, Murakami își trimite personajul într-o călătorie fantastică, pe tărîmul celălalt, undepictorul său are de străbătut un itinerariu amestecat, cu fantasme occidentale și cu personaje japoneze ale amintirilor sale. Literar, această expediție multiculturală în lumea de dincolo mi s-a părut genială. O replică modernă la Infernul lui Dante, la proza suprarelistă a secolului 20, dar și a lumii lui Jung și a coșmarurilor noastre personale.
Cu acest al doilea volum din Uciderea Comandorului, Murakami se înscrie în rîndul acelor puțini scriitori aleși care te fac, mai precis te obligă să reflectezila ceea ce ne leagă cultural unii de alții, chiar dacă, altminteri, nici noi și nici japonezii nu ne gîndim la ceea ce ne apropie, ci mai mult și orgolios la ceea ce ne separă.
Haruki Murakami, Uciderea comandorului, II,Metafora se schimbă, traducere de Iuliana Oprina, Editura Polirom, 2019.
