Am convingerea că cititorul Cațavencilor s-ar fi bucurat să descopere prima jumatăte de oră din filmul Paradise Trilogy al austriacului Ulrich Seidl. Subiect mai simplu, mai clar nici că se poate! Teresa, o austriacă la 50 de ani, dimensiuni botticelliene, soție onorabilă, mamă de adolescentă, caută liniștea prin turism sexual în Kenya, unde, printre amanții arămii, amorul are piața lui de desfacere.
Europeana oprimată din țara ei găsește aici loc de răzbunare pentru frustrări. Cu condiția să se lase impozitată. Toată lumea, pînă și maimutele, vor aici să fie plătite. Subiectul clar, nici nu mai contează. Ceea ce cucerește la cineast este elocvența imaginii. El își construiește fiecare cadru ca un adevărat pictor, distribuindu-l spațial în trei-patru straturi, ceea ce lasă o impresie puternică de relief. Dar “pictorul” găsește resurse să învăluie fiecare mizanscenă într-un umor subtil, contagios, inteligent și plin de compasiune.
În Austria, Seidl este un fel de von Trier. Și-a construit, precum Dogma daneză, o metodă ale cărei principii ar putea fi rezumate într-un decalog propriu. Iată cîteva dintre sfaturile adresate adepților:
Turnează ficțiunea ca pe un documentar, integrând elementele fictive în climatul real. Amestecă printre actorii profesioniști, neprofesioniștii, în asa fel încît spectatorii nici să nu poată distinge care e meseriașul și care amatorul. Integrează mereu planul-tablou, noțiune care a făcut școala în Austria, în ficțiune ca și în documentar. Cînd scrii scenariul, folosește un limbaj convențional, dialogul îl vei introduce abia pe platou.
Atenție la ultima “poruncă”! În filmul său Seidl n-a respectat-o decît cîteva zeci de minute, pînă ce și-a adus eroinele în Kenya. Odată ajunse acolo, asupra publicului s-a revărsat o grindina de cuvinte, de teme verbale repetate, de texte care sufoca viața de pînă atunci a imaginilor, de prăbușire în concretețea mecanică a eroticului, pentru ca, în cele din urmă morala fabulei să-l răstoarne în impudica pornografie, cineastul concentrandu-și atenția spre un Adonis care bate cu mădularul său cafeniu toba oferită de cliente. Seidl vrea să ne convingă, cu orice preț, că Occidentul pervertește sănătatea moravurilor populației băștinașe asș cum, secole în urmă, alți cuceritori au introdus alcoolismul și sifilisul în teritoriile “civilizate” prin forță. Nimic nou, nimic inedit, nimic necunoscut spectatorului, în “angajarea” sa. Adevărul dureros e că cineastul și-a ucis, cu propriile mîini, un film care începea printr-un umor și o poezie năucitoare.
Un alt film care și-a trăit azi premiera în sala Lumiere este Reality, de Matteo Garrone, autorul marelui succes cu Gomorra (Mare Pr. la Cannes în 2008). Vă mărturisesc că nu m-am numărat printre admiratorii acestui cineast italian. Ciudatul domn Peppino, portret împins la schemă al unui avar fără scrupule sau Gomorra, denunț vehement al mafiei, nu m-au convins. Dar aici, în Reality, ceva se petrece cu Garrone. Facînd, în premiera, comedie, el își schimbă nu numai genul ci și registrul. Umorul îl avantajează, îl destinde, îi deschide valențe noi. Pasionantă e însăși analiza pe care o aplică unei psihoze. Eroul său, Luciano, harnic proprietar de pescărie din Napoli, un personaj în cartier fiindcă e actor amator, participă la castingul pentru o emisiune foarte populară despre viața reală a unei familii siciliene. Omul se prezintă la probă în joacă, dar o ia rapid în serios. Își vinde uneltele, își rupe prieteniile cu cei care-l aduc la realitate, își abandonează familia. Fiindcă vrea să-și schimbe radical viața, își scoate la mezat și taraba. Face un complex ciudat, de permanent spionat, are sentimentul că oamenii televiziunii sînt cu ochii pe el, să vadă dacă, așa cum s-a lăudat, e binefăcătorul celor oropsiți cărora, pe chestia asta, le dă frigiderul, televizorul, tacîmurile din bucătărie și dormeza. Emisiunea a și intrat deja în program, dar el încă mai e convins că își are în ea locul propriu asigurat, că va fi chemat și instalat în avanscenă, că se va dovedi personajul mediatic capabil să cucerească Italia.
E nebun!
Deosebit de interesantă e apropierea cineastului de subiect. El începe cu un panoramic aerian care scrutează circular perspectiva orașului pînă ce obiectivul prinde o… caleașcă (să fie un film “de costume”?). Sîntem, de fapt, în cortegiul dorit romantic al unei nunți contemporane, dar nu mirii ne interesează ci – din nou manipulare! – rătăcim din personaj în personaj, fiind mereu păcăliți. Nimic nu e servit pur și simplu, obiectivul ne surprinde mereu cu o neașteptată schimbare de direcție.
Ca însăși viața!
Întrebat la întîlnirea cu presa de ce nu participă la eveniment și excelentul interpret al lui Luciano, actorul Aniello Arena, regizorul ne-a mai surprins odată arucîndu-ne într-o buimăcitoare realitate paralelă.
– N-a putut, bietul. E în pușcărie!
Am luat-o întîi ca o glumă, ca să aflăm apoi că acest Arena a debutat ca actor acum 12 ani, la arestul din Volterra, în sînul companiei regizorului Armando Puzzo. În acest laborator de teatru dotat cu gratii și-a descoperit vocația, cu mai mult succes decît personajul său din Reality, a urmat cursuri de actorie și a jucat personaje din Shakespeare și Brecht. Din 2007 a participat și la turnee exterioare penitenciarului, a jucat și în filme documentare. Cînd l-au cerut în delegația care se pregătea de Cannes, administrația închisorii volterriene le-a raăspuns:
– Vi l-am dat la filmari. Ce vreți mai mult?
Iar pe Arena probabil că nu l-a mai întrebat nimeni nimic!
Așa ca, în lipsa actorului principal, ziariștii s-au resemnat să pună întrebări despre ce simbolizează o scenă și ce intenții secrete o fi avînd alta. Ascultîndu-le bla-blaul monoton îmi venise chef să le spun: “Aveți, domnilor, în față un film impregnat de viață. Salutați-l cu respectul pe care-l binemerită! Nu-l poluați cu simboluri. Lăsați-l să trăiască, măcar el, liber!”.
