Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Sfîrşitul jocului

Zoom Sfîrşitul jocului

De Sfîrşitul jocului însă mă leagă o sumedenie de amintiri. O carte magnifică pe care am citit-o în adolescenţă într-o perioadă în care scriam fragmente şi fragmenţele de proză şi povestiri care a doua zi după ce le scriam nu-mi mai plăceau. Pe atunci la noi nu se vorbea decît despre noul roman francez pe care nu-l digeram, se faulkneriza în draci şi apăreau romane cu dezvăluiri din anii 50. Povestirea cinstită, cu subiect şi predicat, o citeam în cărţile americanilor, dar ăştia erau periculoşi fiindcă aproape că te somau să scrii ca ei.

Sfîrşitul jocului, cu povestirile inspirate ale acestui argentinian care scria perfect, dar fără să-ţi scoată ochii cu procedeele lui literare, m-au ajutat să-mi spun că, în definitiv, nu eşti decît ceea ce eşti, nu ceea ce te străduieşti să fii. Cortázar avea aerul că scrie cu plăcere şi cum îl taie capul, cu o extraordinară mobilitate artistică.

Toate povestirile lui încep simplu, aproape în treacăt, cresc imprevizibil şi se încheie în pofida oricărei reguli. Reţeta lui Cortázar consta în respingerea oricărei reţete şi povestirea era ceea ce decidea el că merită să poarte acest nume, chiar dacă uneori te lăsa perplex, încît luai povestirea de la capăt, ca să-i prinzi şpilul. Cu privirea lui de om singuratic şi cu aerul uşor stingher din pozele pe care i le ştiu, Cortázar, povesteşte Marquez, conducea sclipitor discuţiile cu prietenii lui sud-americani. Ştia totul şi era de o inteligenţă diabolic-angelică, încît doreai să-i fii prieten şi erai fericit să-l auzi vorbind. Ca şi în povestirile sale, acest argentinian care a trăit la Paris şi avea o cultură universală fără egal îşi cucerea interlocutorii fără efort, în conversaţii nocturne în timpul cărora se bea mult, dar Cortázar, care nu trăgea chiulul la consum, îşi păstra intacte limpezimea gîndirii şi capacitatea de seducţie intelectuală.

În Sfîrşitul jocului Cortázar îşi descoperă personajele pe unde nu te aştepţi şi se bagă în pielea lor, ca în povestirea cu bătrînul boxer pe care l-a lăsat memoria şi l-au părăsit şi cuvintele, ăăăă…, după toţi pumnii pe care i-a încasat de-a lungul carierei. Un chitarist de mare succes, asediat de fani, e un soi de Mesia pe care admiratorii lui îl crucifică simbolic. Un tip care visează că va fi sacrificat într-un ceremonial precolumbian e de fapt chiar omul care va fi sacrificat şi care visează că e tipul care visează. Nu vă mai povestesc textul după care s-a făcut Blow-up, în care una vrei să fotografiezi şi descoperi că ai mai fotografiat şi cu totul altceva.

Povestirea care mi s-a părut însă, atunci, extraordinară e cea cu tipul anxios dintr-o cameră de hotel căruia i se pare că se întîmplă ceva în camera vecină – nu e, domnule, nimic! – şi care are totuşi dreptate, fiindcă nu e nimic acum, dar în camera de care-l desparte un perete a avut loc totuşi ceva, dar cu mult înainte.

Acum vreo doi ani am citit un volum de povestiri pe care Cortázar nu le-a publicat în volum, pe unele pentru că n-a vrut, pe altele pentru că a uitat de ele. Chiar şi cele pe care n-a vrut să le publice sînt minunate, dar orgoliosul argentinian a preferat să lase în sertar texte care ar fi putut da impresia că se repetă sau care i se păreau insuficient finisate artistic. Şi asta, cred, fiindcă, sub aerul lui de povestitor inspirat şi capricios, Cortázar a fost un scriitor care n-a vrut să devină prizonierul inspiraţiei şi capriciilor sale.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale