Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Și după aia ce s-a întîmplat?

Zoom Și după aia ce s-a întîmplat?

În romanele acestui japonez hipertalentat, fantasticul apare tocmai cînd ți se pare că textul s-a așezat pe șleaurile unui realism pe care te poți bizui. Atent pînă și la cele mai mici detalii menite să te convingă de verosimilitatea poveștilor pe care le pune cap la cap în cărțile sale, Haruki Murakami trece în fantastic ca și cum ar deschide ușa unei încăperi pe care a descoperit-o într-o casă veche în care s-a mutat recent. Unul dintre personajele din Uciderea Comandorului, de fapt povestitorul însuși, se întreabă la un moment dat dacă personaje precum pisica din Cheshire inventată de Lewis Carroll există și în lumea noastră, și își răspunde categoric că da, există.

Cel care povestește nu e scriitor, ci un pictor japonez contemporan care s-a retras într-o casă de la munte după ce a divorțat. Casa a aparținut altui pictor, faimos, clasic în viață, spre deosebire de el, care face portrete la comandă ca să-și asigure traiul zilnic.

Romanul e plin de aluzii și de trimiteri directe la cărți clasice, europene sau japoneze, cum veți vedea dacă-l citiți, dar și la marii compozitori din secolului al XIX-lea și de la începutul celui de-al XX-lea. Asta fără a mai pune la socoteală și observațiile despre pictura din toate timpurile ale eruditului narator al romanului. Nu vă speriați, textul nu băltește în descrieri și considerațiuni estetice și nici n-o ia pe felia consacrată a burților eseistice care-i scot din sărite pe unii dintre cititorii lui Thomas Mann din Muntele vrăjit și din Doctor Faustus. Toate chestiile astea, care unora le taie plăcerea lecturii sau îi fac să sară paginile pînă cînd în roman se mai întîmplă ceva, la Murakami sînt tratate drept simple amănunte ale narațiunii, fără insistență descriptivă, ci drept elemente obligatorii ale poveștii spuse de personajul său, pictorul.

Uneori mai simți că în naturalețea acestei lungi povestiri la persoana întîi mai intervin și elemente care nu țin tocmai de schimburile obișnuite de replici din viața de toate zilele. Atunci, însă, Murakami are grijă să-ți spulbere neîncrederea, pe care ți-o bănuiește. Apasă pe obsesiile naratorului aflat într-un moment de răscruce. Căci vrînd să-și schimbe viața, după criza divorțului, pictorul lui Murakami nu mai e în stare să picteze. Un timp. Dar suficient cît să intre în panica omului singur care nu știe să facă altceva.

Ciudățenia cea mare a acestui roman e că, în pofida faptului că e cît se poate de japonez și de contemporan la prima vedere, te duce cu mintea către marile romane europene ale secolului al XIX-lea și către cele ale modernismului tot european al secolului XX. Unul dintre personaje te trimite către un Conte de Monte Cristo de extracție niponă, povestitorul însuși (pictorul, nu Murakami) aduce cumva cu autorul portretului lui Dorian Gray, iar unul dintre personajele feminine, sora pictorului, are o experiență  de viață asemănătoare cu aceea a lui Alice în Țara Minunilor. Asta ca să nu mai spun că pictorul însuși are de-a face cu personificarea unei idei în care Comandorul dintr-un tablou pictat de clasicul în a cărui casă locuiește îi apare numai lui, oarecum în persoană, dar volatil ca pisica născocită de Lewis Carroll.

Încotro bate Murakami cu acest roman? Deocamdată, nu știm mare lucru. Presupun că Uciderea Comandorului va  avea o continuare, la fel ca romanele populare în foileton din secolul al XIX-lea, cînd citorii voiau să afle ce se mai întîmpla cu personajele lui Sue din Misterele Parisului și așteptau mai tîrziu cu sufletul la gură să afle ce i se mai întîmpla lui Edmond Dantès, cel ce avea să devină contele de Monte Cristo.

Haruki Murakami, Uciderea Comandorului. O idee își face apariția, traducere de Iuliana Oprina, Editura Polirom, 2018.

1 comentariu

  1. #1

    polirom a ales sa publice romanul in 2 parti, a la 1q84. in japonia nu a fost lansat asa, ci-ntr-o bucata

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

bt
Editoriale
  • Ce ne facem noi, țiganii, dacă vin americanii 

    25 iunie 2019

    Dacă pe vremuri românii se dedulceau cu lucrurile refuzate la export, pentru care, în fața magazinelor, se dădeau adevărate lupte de stradă, iacătă am trăit să vedem și o situație […]

  • A fost sau n-a fost?

    25 iunie 2019

    Ca întotdeauna la alegeri, și pe 26 mai s-au furat voturi. Cîte? Niciodată nu vom ști. De fapt, niciodată n-am știut cîtă democrație se falsifică la urne. Numărul buletinelor falsificate […]

  • Nimic cu nimic / Primul nimic

    25 iunie 2019

    Ne aflăm, acum, la președintele cu numărul 5 din scurta istorie a republicii române. Primul președinte a fost Nicolae Ceaușescu, din 1974 până în 1989. Practic, pe vremea lui s-a […]

  • Limbă dulce, cur viclean, caracter de est-german

    18 iunie 2019

    De la „Ține, țațo, curu’ zvelt”, subversivul șlagăr pe care Maria Tănase l-a cîntat în timpul războiului la o petrecere dată de Manfred von Killinger, ambasadorului Germaniei la București, pînă […]

  • Riscul mersului pe Barna

    18 iunie 2019

    Sub coordonarea unuia dintre foștii căprari ai poliției politice a fost pus pe piață un sondaj în care Dacian Cioloș îl zdrobește pe Dan Barna în competiția internă pentru candidatura […]

bt