Și totuși există iubire

Mă plimbam și eu în jurul fântânii Anspach din Bruxelles (Cartierul Dansaert, ca să fim exacți; îl știți, e ăl cu câinele ce se pișă), ca omul fără treabă: doi pași înainte, doi pași înapoi, răsucire pe călcâie. Nu, nu așteptam pe nimeni. Așteptam să treacă timpul – spun asta ca să fie clar în ce stare de spirit mă aflam (Paranteză: Hemingway susține că în nici o limbă țărănească din lume nu există vorba spaniolă aburrimiento, adică plictiseală, pe motiv că țăranii nu se „plictisesc”, ei își petrec viața muncind, n-au răgaz de plictiseală. În cazul ăsta, una din două: sau mi-s eu spaniol, sau nu gândesc în țărănească! Am închis paranteza). În jurul bazinului fântânii, puhoi de tineret, mândria Europei: care fuma iarbă, care bea tărie, care cerșea bani pentru ambele. Mi se păreau simpatici, iar eu îmi păream trist: de ce nu eram ca ei? De ce nu eram cu ei? De ce mă plimbam de colo-colo, ca vodă prin lobodă, în loc să trag și eu dintr-una d-aia rulată de mână, să iau câte-o gușă din sticloanță și să-mbrobodesc o fată cu vorbe dulci, mințite?

Mi-i oleacă greu să scriu acestea, dar dacă nu le scriu eu, nu le scrie nimeni. Pentru că mi-a trecut vremea, de-aia; pentru că, din punctul de vedere al forței vitale care curge prin tineri, sunt un mort-viu, un dinozaur din alt ev, un leftover; nu mai sunt în cărți. Alte generații fredonează acum Marele Cântec al împerecherii, al vrăjelii, al emoției, al pipăielilor. Generația mea e azi cea care duce gunoiul, dar atât.

Ceea ce mă înfurie până aproape de nebunie (sau chiar dincolo de ea), este c-am îmbătrânit degeaba. N-am avut șansa să încânt o fată frumoasă la Anspach în Bruxelles, n-am avut șansa să agăț o fată frumoasă în San Marco din Veneția, n-am avut șansa să privesc măcar defilarea de seară a fetelor frumoase de pe Boul’ Mich’ din Paris. Când aveam vârsta cea bună, am făcut și eu ce făceau toți, adică m-am tâmpit cu vodcă proastă prin parcuri gen Cocioc din Berceni și IOR din Balta Albă, am ascultat rock prost dintr-un casetofon prost alimentat cu baterii proaste (chinezești!), am purtat discuții proaste cu dârlăi la fel de proști ca mine, despre fotbal și „muzici”, lipsiți de prezența oricărui fel de element feminin. Adolescență tristă de metalotecă. Și încă! Mă re-enervez la gândul că noi ne credeam liberi! Liberi! Păi față de tinerii anului 2019, noi am avut exact libertatea unor cuie: sau îți dă careva în cap cu ciocanul, sau te mai ascunzi o oră sau o zi în anonimatul cutiei de cuie… care sunt toate la fel. Asta-mi pune capac furiei: eram toți la fel, am fost Generația Otova, dar ne credeam individualități – nu, greșesc! Fiecare se credea o individualitate dată dracului față de ceilalți. Doar sticla de tărie știa mai bine, în timp ce trecea din mână-n mână. Mda. Ne-am irosit cu milioanele, ăsta este adevărul. Și, ca tupeul să fie total, tot noi le zicem tinerilor ce și cum!

Tehnic vorbind, puștimea de la Anspach nu mi s-a înfățișat ca orbitor de inteligentă sau de rafinată, dar e clar că avea ceva ce nouă ne-a lipsit: acceptarea diferenței. Erau acolo negri, albi, asiatici, grase, mulatri, transsexuali și bețive, dar nimeni n-avea treabă cu nimeni, fiecare se concentra pe perechea lui (Sau pe perechea ei, dacă-mi permiteți jocul de cuvinte: o fată se ținea de mâini cu doi băieți și se pupa cu fiecare pe rând. Era clar ce urmează).

Later edit: Nu căutați câinele ăla pe la fântână, că nu-i acolo. E pe Des Chartreux, colț cu Vieux Marché aux Grains, aveți de mers vreo zece minute.