Simion, eroul luptelor grele de la Cotul Dodonului

Era 1990, Ion Iliescu lansa inițiativa unionistă Podul de Flori care nu făcea decât să ducă mai departe un filon subteran foarte puternic pe care național-comunismul lui Ceaușescu l-a permis tacit. Ca un semn de disidență ceaușistă discretă față de ruși, acest filon a ieșit la suprafață criptat prin cântece folk unioniste pe care Adrian Păunescu le-a adus pe scena spectacolelor Cenaclului „Flacăra“. Probabil că drama Basarabiei, a Ținutului Herței și a Bucovinei de Nord ca urmare a dezmembrării teritoriale a României sub diapazonul lui Stalin și al Armatei Roșii este unicul subiect care a rezonat la unison în conștiința neoficială a acestei națiuni cu propaganda oficială ceaușistă. Ceea ce este trecut cu vederea de mulți dintre contemporani astăzi este că drama pierderii Basarabiei, Herței și Bucovinei de Nord a venit la pachet cu abdicarea Majestății Sale Regele Mihai și cu războiul anticreștin pe care Partidul Comunist Român l-a declanșat odată cu venirea la putere a Guvernului Dr. Petru Groza.

Există legătură între glonț, unionism și Dumnezeu? Istoria românilor consemnează indubitabil că pentru Ceaușescu, după ce a băgat bățul unionist prin gardul republicilor sovietice moldovenești și ucrainene în timp ce se lupta cu Dumnezeu, demolând biserici, au venit zidul și gloanțele garnizoanei de la Târgoviște. Din troica Dumnezeu – Patrie – Rege care a definit fibra națională a poporului român până la instaurarea comunismului de către ruși în această țară, cel emanat din execuția lui Nicolae Ceaușescu la Târgoviște, adică Ion Iliescu, a preluat doar două elemente – unionismul și Biserica. Regele Mihai a fost hăituit și interzis în România până când regimul post-comunist a considerat că reinstaurarea monarhiei nu mai era de actualitate, mai exact după anii 2000. Soborul de preoți a făcut restul pentru social-democrație. În esența sa, Podul de Flori din 1990 și posibilitatea de a trece granița spre Republica Moldova doar cu buletinul ar fi fost un Schengen simbolic avant la lettre, pentru că în 1990 românii nu puteau trece granița doar cu buletinul nici măcar la Ruse. Prutul devenise simbolul reîntregirii naționale pentru că aveam frați dincolo de el, un râu care în mentalul colectiv era definit prin celebra frază „Ostași, vă ordon, treceți Prutul!“. Vorbim în egală măsură despre mentalul colectiv de pe vremea regimului legionar, de pe vremea regimului comunist și cea a post-comunismului pentru care mareșalul Ion Antonescu, cel care a dat acest ordin, aliat al lui Hitler, a fost considerat un erou al întregirii neamului. Pentru că trecerea Prutului a fost în fapt semnalul eliberării Basarabiei de sub cizma rusească cu incontestabila jertfă de sânge a ostașilor români, o victorie care a ținut însă doar până la Cotul Donului, unde au fost înfrânți. Și așa a fost scrisă istoria.

Simpatia ceaușistă față de Mareșalul Antonescu nu este o fractură cognitivă, ci o dihotomie semantică. Executat în 1946 în fortul Jilava sub atenta îndrumare a sovieticilor, Ion Antonescu era (și este) oficial pentru români un criminal de război, aliat al Germaniei naziste, dar și eroul interzis – mareșalul care a eliberat Basarabia, Ținutul Herței și Bucovina de Nord, pe principiul că scopul scuză mijloacele. Această dihotomie antonesciană a străbătut străfundurile ceaușismului (altfel, profund anti-horthyst când venea vorba despre Transilvania) și a ieșit la suprafață  odată cu instalarea la putere a lui Ion Iliescu. A fost perioada în care reabilitarea mareșalului Antonescu, ca parte a unei istorii dacă nu interzise, cel puțin spuse doar șoptit pe vremea comunismului, a ocupat un loc de frunte în narativul securistic care a urmat dispariției lui Ceaușescu. La nivel de societate, această idee a sedimentat și a dat ulterior substanță manipulării suveraniste de tip putinist treizeci de ani mai târziu. Să revenim însă la Podul de Flori. Era o seară răcoroasă de mai 1990, când l-am auzit la știrile Telejurnalului TVR pe Iliescu vorbind despre Podul de Flori și despre faptul că se poate merge în Republica Moldova, la frații noștri de peste Prut, doar cu buletinul.

Iată-mă, după ce m-am suit în bătrâna mea Dacia 1310 pentru a purcede cu avânt unionist spre Chișinău, ajuns la Ungheni, unde am constatat că se putea trece doar cu pașaport și viză de tranzit spre Ucraina. Am obținut viza chiar în graniță, am intrat pe pământ moldovenesc și m-am trezit într-o coadă kilometrică de autocare din republicile ex-sovietice care se întorceau acasă cu blugi, țigări și casetofoane din Turcia. La sugestia grănicerilor moldoveni, am încercat să depășesc coada de autocare împreună cu alte autoturisme cu numere de România, însă dintr-un autobuz moldovenesc au sărit cu topoarele câțiva turiști basarabeni proaspăt veniți de la Istanbul. Ne-au oprit și ne-au înjurat în românește, spunându-ne să plecăm înapoi, că suntem români veniți să le luăm mâncarea și țara. L-am întrebat pe cel mai agresiv dintre ei: „Dacă tu ești moldovean și eu român și vorbim aceeași limbă, ce limbă e asta?“. Mi-a răspuns: „Moldovenească“. Un alt turist basarabean din autocar a venit atunci la mine și mi-a șoptit să nu-i iau în seamă pe colegii lui. „Înțelege-i, frate… Și tu, dacă ai fi fost 50 de ani cu AK-ul rusesc la tâmplă, ai fi ajuns să gândești așa.“ Așa a fost Podul de Flori al lui Iliescu. Moldova din mințile basarabenilor, chiar și fără URSS, era încă sub ruși.

Urmărind firul dihotomiei antonesciene, ajungem la anul de grație 2024 și la tot ce înseamnă apologia lui Călin Georgescu pentru Căpitanul legionar Zelea Codreanu și în special pentru mareșalul Ion Antonescu, la pachet cu iubirea pentru înțelepciunea rusă. Credeți că au crăpat neuronii suveraniștilor amestecând elogiul la adresa Mareșalului care a eliberat Basarabia cu iubirea față de rusul care a ocupat aceeași Basarabie? Nu au leșinat patrioții lui Georgescu pupând în același timp moaște de bolșevici și racle de legionari? Deloc. Iaca așa suntem în 2025, cu George Simion – fratele mai mic al lui Georgescu, unionist prin definiție, interzis în Republica Moldova pe motiv de legături cu agenții Moscovei. Acel Simion, fan al zicerilor legionare de pe vremea Mareșalului Antonescu, ce în numele unionismului nu recunoaște Moldova ca stat, care o urăște pe Maia Sandu ca fiind sluga lui Macron și a UE, și pe basarabeni la grămadă pentru că au votat cu Nicușor. Este același Simion care retrage AUR din cursa electorală de la Chișinău pentru a susține partidul Democrația Acasă, un partid așa-zis pro-european, cu discurs kremlinist și președinte acuzat că miroase a cazarmă KGB. Să fie Democrația Acasă planul B după eliminarea din cursa electorală a Partidului Moldova Mare, condus de Victoria Furtună, care militează pentru dezmembrarea României și alipirea Moldovei la Basarabia? George Simion pare că se îndreaptă cu pași mari spre răspunsul la această întrebare, ignorând victoria pro-europenilor în Republica Moldova și salutând fragmentar intrarea în Parlamentul de la Chișinău a partidului populist Democrația Acasă, aflat pe poziția a patra. Declarat anti-UE, asemenea blocului socialiștilor și comuniștilor pro-ruși care se opun partidului Maiei Sandu – PAS –, Simion se apropie tot mai mult de Dodon, cel căruia vizionarul Putin i-a dăruit în 2017, pe vremea când Dodon era președintele Republicii Moldova, harta Moldovei Mari. Adică un proiect 100% suveranist și unionist la o aruncătură de dronă de Odessa, pentru a împlini visul pacifist în Ucraina, atât de drag liderului AUR.