Dintre prozatorii deplin afirmaţi înainte de ’89, Nicolae Breban (n. 1934) se remarcă printr-o performanţă destul de rară la scriitorii noştri: în cei aproape douăzeci şi doi de ani trecuţi de la schimbarea de regim politic, Breban a scris şi a publicat enorm. Iată cum îl descrie pe prozator un (încă) tînăr critic, Bogdan Creţu (n. 1978, lector la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi): „Breban reprezintă cazul, atipic în literatura română, al scriitorului obsedat de propria operă, al celui care are ambiţia de a-şi construi opera ca un tot unitar, ca un templu. […] Prin urmare, fiecare nou roman pretinde o lectură atentă şi un efort comprehensiv ceva mai special; încadrarea sa în corpul întregii opere a lui Breban devine aproape obligatorie…“.
Din cauza acestui efort suplimentar la lectură, Breban, observă criticul, şi-a pierdut nu numai cititorii, ci şi comentatorii. „Critica, scrie Bogdan Creţi, nu mai ţine pasul cu debitul marelui scriitor […] sau, şi mai grav, a mimat lectura, oferind verdicte superficiale şi leneşe“. Sînt daţi ca exemplu Alex. Ştefănescu şi Nicolae Manolescu, care în ale lor Istorii „au preferat să expedieze facil cărţi importante în cîteva fraze încropite fugitiv“ (v. Bogdan Creţu, „A rămîne viu în comunism“, Observator cultural nr. 359, a.c.). Din fericire, Bogdan Creţu analizează la modul serios ultimul roman al lui Breban (Singura cale, Editura Contemporanul, 2011, 640 p.), fără a se lăsa intimidat de „divagaţii [care] ocupă un spaţiu amplu“ în carte (v. articolul deja citat).
