Slugă la noi stăpâni

Cine și-ar fi închipuit, văzându-l câtă țâfnă ultragiată pune în gestul aruncării paltonului pe capota mașinii, că președintele României acceptă atât de ușor să fie numit slugă? Cine ar fi crezut că Iohannis are reacții atât de rapide încât poate să-i spună unui exaltat care-l acuză de servilism în mai puțin de 30 de secunde? Cine și-ar fi putut da seama că din doar câteva cuvinte speranța anului 2014 poate sintetiza atât de bine o întreagă școală de gândire în materie de politică externă?

Când a parat acuzația că e sluga americanilor cu abisalul răspuns că oricum e mai bine așa decât dacă ar fi fost sluga rușilor, Klaus Iohannis a avut, probabil, un moment de rătăcire. Dacă ar fi fost Traian Băsescu, lumea ar fi trecut ușor peste moment, apelând la glumele clasice despre licori distilate și cuburi de gheață. Dar în cazul lui Iohannis ce poți să spui? Doar că e unul dintre acele momente în care gura îl ia pe dinainte, lăsându-i pe consilieri să-și smulgă părul din cap în încercarea de a găsi o explicație plauzibilă.

Consilierii președintelui, însă, nu sunt doar aceia care apar în schema oficială a Palatului Cotroceni. Fie că știe, fie că nu, Klaus Iohannis are mai mulți consilieri. E foarte probabil ca pe unii dintre ei să nu-i fi ales el, cum e foarte probabil să nici nu și-i fi dorit. Dar ei sunt acolo, trasează linii strategice, fac proiecte, dau ordine. Pe un ton care nu admite replică, acești consilieri mult mai vocali și mai prezenți public îi spun foarte clar președintelui ce are de făcut. Mai nou, trasează directive și premierului, explicându-i cum să facă și când să facă ceea ce ei au decis că trebuie făcut. Pe ce se bazează acest aplomb, această siguranță de sine de care dau dovadă acești consilieri nesolicitați? În primul rând, pe mult tupeu. În al doilea rând pe o nativă și ulterior educată obrăznicie. În al treilea rând pe iluzia ce frizează patologicul a unei susțineri beton. Unii pretind că au în spate milioane de oameni și că reprezintă vocea întregii societăți civile. Alții se cred mesagerii ambasadelor, iar cei mai incisivi au ajuns să creadă că sunt ei însiși ambasada unuia dintre partenerii strategici ai României, transmițând mesajele pe care-și închipuie că ar vrea să le transmită chiar ambasadorul respectivului partener.

Acești din urmă consilieri s-au strâns, toți, la Hotnews, și se consideră unșii Statelor Unite pe pământul României. S-au nimerit de câteva ori la unele întâlniri restrânse ale unor oficiali americani cu presa, au primit invitații al câteva recepții și acum cred că sunt calificați să reprezinte poziția oficială a SUA.

Pe 3 februarie, de exemplu, Cristian Pantazi s-a rățoit iar la președinte și la premier pentru că nu au ieșit să salute creșterea bugetului apărării al SUA. Cică ministrul apărării din Cehia și cel din Letonia ar fi aplaudat în public decizia, în timp ce președintele României sau premierul n-au făcut-o.

În primul rând, bugetul militar al SUA este o problemă internă a acestor mari amici strategici ai noștri. Ce ar fi putut declara președintele? Că e bine, că e rău? Ar fi însemnat să evalueze deciziile unor oameni pe care i-au ales contribuabilii americani, nu cei români, ceea ce ar fi fost deplasat.

În al doilea rând, majorarea bugetului apărării al SUA ne privește doar într-o mică măsură. E drept, a crescut de 4 ori, până la 3,4 miliarde de dolari, bugetul pentru Inițiativa Europeană de Reasigurare, dar aceasta este o măsură care privește toate statele europene membre NATO. Vor fi mai mulți bani pentru armament al SUA pre-poziționat în țările de la granița estică a NATO, vor fi mai mulți bani pentru trupele SUA din aceste țări și așa mai departe, dar e foarte probabil ca asta să nu ne privească pe noi.

Pentru că, dacă ne-ar fi privit, am fi știut. Prezența aramtei SUA pe teritoriul României se face după legile românești, cu aprobarea parlamentului. Președintele României nu poate decide de unul singur dacă vin mai mulți soldați sau dacă se pre-poziționează mai mult armament. Așadar, președintele țării nu poate ieși la televizor și să aplaude că vom avea mai mulți militari sau mai multe echipamente militare americane pe teritoriul țării, pentru că, înainte de discutarea chestiunii în parlament, acest lucru este absolut imposibil. Și avem foarte mari dubii că atât SUA cât și președintele nostru ar lua hotărâri care să ne privească fără să parcurgă toate etapele normale într-o democrație autentică.

Așadar, ofuscarea consilierului nesolicitat de la Hotnews este absolut nejustificată. Omul, practic, își folosește crierul pentru a-și imagina ce-i nemulțumește pe americani, fără să aibă habar dacă americanii sunt, de fapt, nemulțumiți de ceva. Îmi și închipui reacția scârbită a oficialilor americani de la București: “Uite, bă, și la ăștia. Uită-te la Tăpălagă, la Pantazi, la clovnii ăștia triști. Le-am dat burse, i-am trimis să învețe jurnalismul, am vrut să-i învățăm ce-nseamnă aia libertate, presă liberă, independență editorială și ei ce fac? Ne fugăresc de dimineața până seara ca să ne pupe-n cur, să ne lingă clanțele, să ne bălească mâinile. Asta au înțeles ei din ce am vrut să-i învățăm? Le-am arătat pământul celor curajoși, casa celor liberi, iar ei au crezut că suntem în căutare de servitori. Timp și resurse irosite de pomană. Cum ar zice românii, am stricat orzul pe gâște!”.

Probabil că atunci când a auzit că președintele Iohannis a acceptat că ar fi sluga americanilor, lucru pe care-l consideră mai onorant decât a fi sluga rușilor, Cristian Pantazi nu și-a dat seama că e o figură de stil. A luat-o de bună. Chiar a crezut că Iohannis ar fi sluga americanilor și s-a enervat. A așteptat o ocazie favorabilă și a lovit, scriind un text în care-l critică pe președinte că nu e slugă destul.

Ori, în fapt, președintele Iohannis nu este sluga americanilor. Nu are cum. El este, așa cum încercăm de 26 de ani să le spunem tuturor demnitarilor, doar sluga noastră. A fost ales pentru această poziție, are un prim contract pe o perioadă de 5 ani și are foarte mult de muncă. Nici noi și nici americanii nu așteptăm de la slugile noastre decât să muncească în interesul nostru. Nu să ne lingușească, nu să-și închipuie că vorbesc în numele nostru, nu să se obrăznicească peste măsură. Să muncească și să nu fure din casă, ar fi extraordinar. Așadar, domnule Pantazi, stați liniștit și nu-l mai atacați pe Klaus Iohannis gratuit. Președintele nu amenință poziția pe care vă închipuiți că ați avea-o. Președintele Klaus Werner Iohannis are un singur stăpân: 20 de milioane de români. Povești cu slugi care au doi stăpâni și, în același timp, un sfârșit fericit, nu s-au mai scris din secolul XVIII.