Cartea asta e scrisă mai mulți autori, tineri istorici care au dat cu nasul prin lumea largă și și-au făcut deja un nume cu ceea ce au publicat. Fiecare a contribuit cu cîte o felie dintr-un întreg care mie, ca amator, mi se pare cît se poate de bine rotunjit și de interesant. După 1989, istoria autohtonă s-a transformat într-un ring al polemicilor în care autorii care au scris după indicații de partid, unii dintre ei răsplătiți pentru asta cu funcții și cu titluri, au fost dați în tărbacă de confrații lor. Mai mult de un deceniu, am asistat la dezvăluiri despre plagiate și despre minciuni care au apărut în cărțile de istorie mai mici sau mai mari, cu binecuvîntarea sau sub directa îndrumare a PCR.
Această operațiune de dezintoxicare trebuia făcută, chiar dacă unii dintre foștii istorici oficiali s-au plîns că erau victimele unor cabale, ca în anii ’50. Nimic mai neadevărat. În așa-numitul „obsedant deceniu”, istoricii neconvenabili erau puși la index de autorități și n-aveau posibilitatea să se apere de acuzațiile care li se aduceau. Asta dacă nu erau băgați în pușcărie, ca Dinu Pillat, sau condamnați la moarte prin înfometare, fiindcă li se refuza să-și cîștige pîinea cea de toate zilele. În „Ne trebuie oameni”, polemicile există, dar cele mai multe au devenit implicite. Autorii cărții sînt mai interesați de ceea ce au ei de comunicat decît să se ia în bețe cu confrații lor care au falsificat istoria României.
Cartea începe cu un excelent studiu despre ceea ce a făcut elita bisericească ortodoxă înainte și după unirea Principatelor din 1859. O parte a ei a fost contra unirii. Adică ierarhii lăcașelor „închinate” care țineau de Sfîntul Munte și care voiau ca biserica ortodoxă să rămînă dependentă de Patriarhul de la Constantinopole. Ierarhii autohtoni, din contra, au susținut unirea, iar unii dintre ei i-au rămas fideli pînă în ultima clipă lui Cuza, ba chiar și după ce a fost detronat. Din acest motiv, liberalii, cei care l-au adus în țară pe viitorul rege Carol I, i-au pus în același pachet și pe slujitorii unioniști ai Bunului Dumnezeu, și pe cei care s-au împotrivit din răsputeri Unirii. Într-unul dintre ultimele texte ale cărții aflăm că un secretar de stat al regimului comunist a pățit-o în anii ’70 fiindcă a luat șpagă de la un candidat la o înaltă funcție ecleziastică. Extraordinar mi s-a părut capitolul despre începuturile combaterii epidemiilor în România, cu duelul epic dintre doctorul Iacob Felix și mai tînărul său confrate Victor Babeș. După gustul meu, capitolul despre dictatura legionară și epurările din universități ar fi trebuit să fie tratat mai pe larg, căci atunci apar primele semne ale totalitarismului sistematic în România modernă. Tot așa cred că și capitolele consacrate elitelor intelectuale în comunism, cu tovarăși de drum, ca Mihai Ralea, și cu tovarăși fideli, sacrificați la un moment dat, ca Mihai Beniuc, ar fi meritat mai multe pagini. La fel ca și capitolul despre profesiunile riscurilor politice de tot felul. Cred însă autorii acestei cărți, pe care vă invit s-o citiți, vor continua, fiecare pe drumul său, în istorii, capitolele pe care le-au scris în acest volum. Aș avea o sugestie de cititor. Aceea ca autorii acestei istorii să-și mai umble la stil, pentru a-l scoate din zona tehnică a „comunicărilor” și pentru a-l întoarce spre cititorul obișnuit, căruia, de fapt, ar trebui să i se adreseze istoricii, dacă vor să facă istorie.
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, „Ne trebuie oameni”. Elite intelectuale și transformări istorice în România modernă și contemporană, coordonator Cristian Vasile, Editura Cetatea de Scaun, 2017.
