Își făceau veacul pe la subsol, dar mai apăreau și la soare, mai ales vara, în scopuri numai de ei știute. Grăsuți, cenușii, tăcuți și iuți de picior! Șobolanii din Casa Scînteii se hrăneau mai ales cu hîrtie. Le plăceau, se zice, și hîrtia de ziar care venea de la fabrica Letea în suluri uriașe, dar și hîrtia pentru cărți. Nu disprețuiau hîrtia tipărită, de unde li se trăgea porecla pe care le-o dăduseră tipografii, fiindcă mîncau cartea, la propriu: „cărturarii”.
În pofida reputației lor apăsătoare, de răspînditori de boli și de animale scîrboase, șobolanii îmi sînt simpatici. Încă de cînd îi vedeam în gospodăria bunicilor mei de la Medgidia, la cotețul porcilor. Uneori intrau și în casă, unde se luptau inteligent cu pisicile.
Deratizările periodice din subsolul Casei Scînteii nu le veneau de hac. Mai apăreau și pe la cantina tipografilor, unde cei mai curajoși dintre ei – șobolanii – treceau printre picioarele oamenilor, de-l mai speriau pe cîte unul dintre noii angajați. Ceilalți se învățaseră cu ei. Nu că le-ar fi plăcut să-i vadă, dar făceau parte din peisaj. După deratizări, șobolanii apăreau pe pajiștile și pe aleile înconjurătoare, unii ca să moară, alții ca să-și revină. Un cunoscător de la revista Albina mi-a explicat că, atunci cînd se îmbolnăvesc, șobolanii, care au reguli comunitare stricte, se îndepărtează de ceilalți, ca să nu-i molipsească. Mi s-a părut plauzibilă această ipoteză, deși nu era susținută de studii științifice despre comportamentul șobolanilor. Și cîinii, și pisicile, cînd își simt sfîrșitul aproape, se retrag în singurătate. Se ascund, cum se zice. Dar nu ca să-i ferească pe ceilalți de moarte, ci fiindcă se simt vulnerabili.
La șobolani însă e posibil ca regulile lor comunitare să fie mai stricte, din cauză că trăiesc în grup. Adică cei care-i pot molipsipe ceilalți se retrag într-un fel de izolare, pînă le trece boala sau mor.
Pe cînd locuiam în Drmul Taberei, pisica mea Victorița prindea șobolani, dintre care unii erau aproape cît ea de mari. Urca ea apoi, tîrîndu-i pe scări, să ni-i arate. Soacra mea, cînd o vedea cu prada la ușă, să leșine. Așa că Victorița se întorcea cu șobolanul la parter, oarecum dezamăgită. Nu-l mînca, ci îl depunea la intrarea în bloc, ca pe un soi de ofrandă, pe care o păzea cîteva minute. Cucerea respectul vecinilor noștri cu victimele ei. Pisicile din Casa Scînteii însă n-aveau adversități cu șobolanii, conviețuiau cu ei la subsol, într-o ignorare reciprocă. Ori că șobolanii erau prea mulți și prea mari ca să se pună cu ei, ori că picaseră la pace cu ei.
1.302 vizualizări
