Săptămîna trecută a adus două furtunici în lumea culturală românească. Una a fost la sfîrșit (dar ce rezistentă în timp, că a ținut, totuși, cinci ani), iar cealaltă e abia la început.
Dar să le luăm pe rînd, că unde ne grăbim? Scrie, de curînd, Liviu Antonesei, pe blog-ul propriu: „După lupte seculare care au durat un cincinal fără șase săptămîni și s-au desfășurat pe trei cîmpuri de luptă – Tribunalul Iași, Curtea de Apel Iași și Înalta Curte de Casație și Justiție a României –, procesul declanșat în contra mea de Gabriel Liiceanu și Editura Humanitas s-a încheiat prin victoria mea. Această victorie finală a fost precedată de victoriile de etapă la instanțele anterioare. ÎCCJ a decis: «Decizia nr. 1884. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții – reclamanți Liiceanu Gabriel și Societatea Humanitas S.A. împotriva deciziei civile nr. 228 din 10 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel Iași – Secția civilă. Obligă recurenții – reclamanți Liiceanu Gabriel şi Societatea Humanitas S.A. la plata către intimatul-pîrît Antonesei Liviu a sumei de 3.311 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Definitivă.». Suma se referă la cheltuielile acestui termen, pe cale separată vom solicita sumele corespunzătoare termenelor de la instanțele precedente… Că tot voiau acuzatorii mei nedrepți – așa i-a socotit Justiția – cîte 50.000 de euro fiecare cu titlul «repararea onoarei»“.
Pentru cei care ridică din umeri, întrebător, menționez că procesul s-a urnit în 2018 și a avut ca miez al gîlcevii o afirmație a lui Liviu, cu privire la Editura Humanitas. Acu’ ce-o fi fost, ce-o fi zis (cine e curios poate căuta pe net, că nu-i mare lucru), pentru mine este de neînțeles dorința dlui Liiceanu (că Humanitas nu o mai pun la socoteală) de a aduce în sapă de lemn un confrate. 50.000 de euro, nu 100.000, n-a văzut Liviu în viața lui. Și apoi, ce era așa de grav de a meritat ca, după fiecare decizie potrivnică, Humanitas să caute pedepsirea mai sus și mai sus? Într-un fel, îmi aduce aminte de procesele ce ni le-a intentat Uniunea Scriitorilor, de nu mai știam unde, cînd și la ce tribunal să alergăm. Tactica asta se cheamă epuizarea sau sufocarea adversarului – și costă. Costă bani grei. Uniunea a aruncat cu banii statului în dreapta și-n stînga, dar Humanitas trebuie să fi băgat mîna adînc în buzunar, cel puțin de valoarea solicitată de una dintre cele două acțiuni separate. Dar, dincolo de bani, pe mine mă năucește dorința sălbatică, deloc serenă și înțeleaptă, de a-ți strivi adversarul. Ca și cum, mai mult decît banii, plăcerea de a-l vedea pe celălalt deposedat de orice bun ar fi mai copleșitoare. De-ale omului, de ce să nu recunosc? Dacă nu aș avea atîta experiență de viață în spate, jur că aș fi uimit. Dar eu știu prea bine cam ce se ascunde în spatele frumoaselor principii morale. Păcat.
A doua furtună taman ce bulucește norii la orizont. Prozatoarea Doina Ruști publică în Evenimentul zilei o scrisoare-apel cu titlul „Încrengătură de relații de rudenie la ICR“. Problemele încep chiar de la publicare, întrucît documentul începe cu „D-nă Ministru”, deci nu era adresat presei. A doua chestiune ar fi că în spatele acestui document stă o asociație cu un statut deocamdară neclar, Asociația Creatorilor de Ficțiune, creată în 2021. Dar astea sînt fleacuri. Să vedem despre ce e vorba. O să mă rezum la bîrfă, că aia ne interesează. Pe scurt, se reclamă că persoane de rang înalt din Institut își promovează rudele, o editură și prietenii, blocînd, pe de altă parte, accesul scriitorilor la fonduri. Mai mult, accesul la premii internaționale este dirijat de niște persoane intangibile, aceleași persoane acționînd asupra editurilor străine, pentru a le traduce cărțile proprii. Urmarea ar fi că editurile se scîrbesc și abandonează colaborarea cu ICR. Mai mult, participarea la tîrguri și festivaluri este dirijată subteran, în favoarea acelorași rude și prieteni. Și încă alte cîteva ștrengării tehnice. Mărturisesc că acuzele sună foarte bine, fiind în perfect acord muzical și moral cu ce se cam întîmplă în România. Ghinionul (meu) face ca eu să știu nițel mai bine cum stau lucrurile. Și editura germană la care am publicat acum cîțiva ani a renunțat la colaborarea cu ICR. Dar, vai, povestea nu se trage de la funcționari, ci de la bani. După cum știe toată lumea, ICR-ul a fost scopit în timpul mandatului lui Marga, astfel că zeci de programe au rămas în aer. Criza de bani a dus la întîrzieri de plăți, la rezilieri de contracte. Dacă comparăm fondurile ICR din 2012 cu cele din 2023, observăm că, scriptic, sînt nițel mai săltate de jumătate, deși absolut totul în jur s-a scumpit. Din cîte știu, instituția face eforturi supraomenești să se țină pe linia de plutire, să dea drumul la programe. Și asta nu e o laudă, e o tristețe.
Iar oamenii care fac și desfac ICR-ul nu-s nici pe departe atîta de puternici și influenți. Ba, ghinion, uneori nici nu fac parte din jurii ori din staff-ul de comandă. Mai mult ca sigur, sînt cuplați la Guvernul Mondial, altfel nu se explică.
Cine vrea să citească mai mult, poate găsi aici primul ciot al furtunii din laguna maronie, românească
„În încheiere, Marcel, aș vrea să-ți urez, cu mare drag, ceva: Sta-ți-ar în gât toate produsele pe care dai tu mai puțin de 100 de lei”, i-a transmis dna. Lili Crăciun- premiata- omologului sau, premierul.
Acu, daca in loc sa-i cumpere de mancare, dl. Craciun i- a luat Cicatridina dnei. premiate, sigur ca Ciolacu e de vina. Ca si io vrusei sa-mi iau un bemeweu cu o suta si nu mi-au ajuns, Ciolacule care le esti !