Era a doua zi după Revelion. Casa Scriitorilor, cu lacătul la poartă. În fața ei, Nicolae Velea și Teodor Pîcă. Amîndoi fără nici un ban în buzunar, că altfel s-ar fi dus în altă parte, n-ar fi stat să contemple, în frig, gardul Casei Monteoru.
Velea i-a povestit mai tîrziu întîmplarea unui amic de pahar, Tavi Stoica, poetul cu înclinații gastronomice, iar Tavi altuia, lui Vasile Petre Fati, prozatorul, care mi-a relatat-o la o bere, în mijlocul verii, în grădina Casei Scriitorilor.
Au stat ei cam o oră în fața porții, gîndind că o mai apărea careva, să-l tapeze de-o vodcă, ceva, cît să înceapă să le funcționeze mintea în căutarea unei soluții care să le îngăduie să se așeze undeva, cu picioarele sub o masă și cu niște pahare pline în față. Nimeni! Velea traversează în parcul de peste drum, rupe o creangă de tuia și oprește un taxi. Pîcă, după el. Taxiul i-a dus în fața casei lui Traian Iancu, stăpînul Fondului Literar. Sună ei de mai multe ori pînă cînd iese Iancu, indispus, să-i întrebe ce vor.
Cei doi încep să-l sorcovească. Velea era zbanghiu, iar Pîcă își luase o față tristă, de orfan al banilor. Traian Iancu pufnește în rîs, apoi, milos, îi întreabă cît vor. Velea îi cere de două ori mai mult decît trăgea nădejde să capete. Iancu intră în casă și se întoarce cu o hîrtie semnată, exact cît spera Velea să le aprobe, cu care să se ducă ei la casieria Uniunii. Pîcă are însă o epifanie și-i spune lui Iancu că era închisă casieria. Or, ei aveau nevoie de bani azi!
„Iancule, ești un mare poet!”, îi zice Velea. „Unul dintre cei care vor rămîne!”, precizează inspirat Pîcă. Gîdilat la liră, Traian Iancu se întoarce în casă, de unde le aduce o sticlă de țuică ardelenească și patru sute de lei, în hîrtii albastre, purtînd chipul binecuvîntat al lui Bălcescu pe ele. Înainte de a le da banii le-a ținut o predică despre talent și despre temperanță. Colindătorii săi au ascultat-o dînd aprobator din cap cînd Iancu le-a spus că talentul nu trebuia irosit prin cîrciumi. Cînd, în sfîrșit, Iancu le-a întins banii și sticla, Velea i-a mulțumit cu sinceritate, dar apucat de nerăbdarea de a gusta din sticlă și de a le găsi un rost banilor. Taximetristul îi aștepta și își pierduse și el răbdarea. A început să claxoneze. Pîcă îl cheamă din mașină și-i spune că nota și bacșișul îi vor fi achitate de marele poet Traian Iancu, pe care taximetristul avea acum privilegiul să-l cunoască.
1.336 de vizualizări
