Era, acum câțiva ani, o școală de gândire care se plângea că n-avem ideologii. Părea că politica noastră funcționează cumva în gol, cu o piesă lipsă, ca o mașină fără un cauciuc care se târăște pe jantă și scoate scântei. Lipsa unor ideologii era încă o dovadă că suntem provinciali, că nu-i și la noi ca-n alte părți.
Parcă îi vedeai pe turiști cum ridică privirea din hartă și se uită confuz în jur. ”Băi, ce plm, ăștia n-au ideologii? Ce țară de căcat.”
Nu era suficient să ai intenții bune. Îți trebuia și-o ideologie, pentru ca niște ingineri ai politicului să recunoască în viața reală textura unor cărți depășite pe care le-au citit.
Acum avem ideologii, dar nu mai înțelegem nimic din ele. The Guardian remarca recent o alianță neverosimilă între libertarieni și regimul neliberal al lui Putin. Figuri care luptă pentru libertate și-un rol mai mic al statului în economie consideră bun despotismul rus. Poate părea un paradox, dar e o consecință psihologică firească a raportării la politică. Contează nu atât conținutul efectiv al principiilor la care aderi cât atitudinea față mainstream-ul politic. Un libertarian antisistem ca Assange și regimul iliberal al lui Putin au ca inamic comun democrația liberală occidentală, chiar dacă o atacă din direcții diferite. Primul o consideră prea despotică, al doilea prea libertină.
Adevărata distincție nu e între stânga și dreapta, ci între extremist și moderat. Dacă te nemulțumește alcătuirea curentă a societății, contează mai puțin cum vrei să arate ea de fapt. Oricum e mult până acolo. Importantă e revolta și pornirea de a sabota un sistem despre care crezi că oricum nu merge.
Pe hârtie par incompatibile principiile, dar ele se acomodează ușor în revolta unui nemulțumit.
E deja un loc comun că cei care-n ținerețe sunt socialiști ajung, pe măsură ce devin mai înțelepți, oameni de dreapta. Unii ar zice că între timp s-au obișnuit cu mersul lumii. De fapt, e posibil ca transformarea să fie doar de suprafață. Pur și simplu, revolta din tinerețe față de nedreptatea socială devine, cu vârsta, revoltă față de nou, față de intruziunea unor chestii pe care n-au reușit să le asimileze. Omul, ca raportare la mainstream, e același. S-au modificat doar pretextele nemulțumirii lui.
În condițiile astea, pare că delirul populist al unor figuri antisistem ca Dan Diaconescu, Vadim Tudor sau Gigi Becali ne făcea un serviciu. Nici nu trebuia ca programul lor să aibă vreun sens. La fel, nici din partea lui Cioloș n-avem nevoie de clarificări. Știm deja că ne propune ceva drăguț, aseptic, stabil, european. Pare că singura probă pe care trebuie s-o treacă un politician în campanie e testul de personalitate.
Assange nu e gaura din conducta cu rahat, ci doar o supapă bine controlată.