Sigur, titlul e doar un răutăcism. De fapt, The Acolyte are toate elementele care stau la baza unui mare succes Star Wars din ultimii ani, și nu au fost puține:
–protagonista este o femeie diversă, puternică și independentă;
–aflăm imediat cum apare că avea două mame;
–nu există în primele două episoade nici un bărbat alb heterosexual care să le oprime pe celelalte personaje prin faptul că există;
–serialul a fost creat, scris, regizat și executiv-produs de cumătra Leslye Headland, pentru că nu e deloc greșit să începi emanciparea femeii cu fosta asistentă personală a lui Harvey Weinstein, gunoiul libidinos care putrezește în pîrnaie pentru viol și multe alte mizerii sexuale. Pe de altă parte, e meritul lui Weinstein că a pus umărul la apariția mișcării #metoo. Mă rog, nu umărul, dar a pus el ceva. S-a implicat adînc;
–bărbații, ăia cîți sînt, sînt niște pămpălăi pe care femeile puternice și independente trebuie să-i corecteze;
–avem și un mascul în rol de semiprotagonist, dar e minoritar-asiatic și arată ca o lesbiană bătrînă, deci e acceptabil.
Dacă toate aceste argumente esențiale nu v-au convins, atunci să trecem la concret: femeia diversă, puternică și independentă se bate în kung-fu cu maestrul jedi Nevasta lu’ Neo, pentru că e greu să faci diferența între Star Wars și Matrix. Nu vă faceți griji, lupta e mai ridicolă decît alea din Xena, prințesa războinică, deci nu există riscul ca vreun fulg de nea să se declare ofensat de nivelul de violență de pe ecran.
De aici e simplu: apare John Wick și mătură bătătura cu cota de diversitate care a îndrăznit s-o omoare pe nevastă-sa. Hai c-am glumit, ăsta e un serial Disney, nu o franciză de succes. Deci: protagonista e arestată în celălalt capăt al galaxiei pentru că toți o confundă cu sor-sa geamănă pe care o credea moartă, dar care s-a făcut sith și vrea să se răzbune. Nu e clar pentru ce și, sincer, nu interesează pe nimeni. Cui îi pasă dacă o nebună vrea să confirme statisticile privind criminalitatea în cadrul comunităților african-americane atîta vreme cît personajele sînt antipatice, nesărate și stupide? Au murit niște irelevanți, big fucking whoop! Papițoii de pe ecran nu sînt ființe luminoase, animate de dorințe, de speranțe, de sentimente și de ambiții, ci niște momîi de carton presat, ale căror replici par scoase dintr-un seminar despre cum să omori spectatorii prin plictiseală. Dacă aș fi rău, aș zice că tot scenariul a fost scris de un AI. Și dacă aș fi Stephen King, aș scrie un roman despre cum un AI a devenit posedat de spiritul unei netalentate sufocate de propriile bășini de superioritate și care, acum, începe să scrie scenarii cretine. Nu există cuvinte publicabile în limba română care să exprime mixul unic de silă, uimire și dezolare care m-a cuprins urmărind două episoade atît de terne și previzibile, în care toți vorbesc la fel, gîndesc la fel, plictisesc la fel și sînt la fel de uitabili.
E greu să spui și ar trebui calculat infinitezimal ce e mai prost în serialul ăsta: povestea generală, dialogurile lipsite de spirit, jocul actoricesc deplorabil, decorurile ieftine, regia din care șarmul și viziunea au fost izolate într-un safe space… The Acolyte este furtuna perfectă de antitalent care se manifestă nu prin vuiet de uragan, ci printr-un pîrț leșinat, acoperit de sforăiturile privitorilor.
The Acolyte, 2024-, serial SF extrem de prost, dar care măcar are bunul-simț să fie disponibil doar pe Disney+.
1.782 de vizualizări
Foarte tare articolul. Am murit de ras cu o prietena in aeroport. Respect!