Statul sigur pe el

Există oameni pe care îi deranjează imixtiunea ambasadorilor străini în viața politică de la noi, deși nu ar trebui. Acolo unde unii se duc și lustruiesc la clanțe până când acestea încep să strălucească și să pară că produc lumină, noi, cetățenii, ar trebui să ne uităm cu atenție și să învățăm. Va depinde doar de noi ca, atunci când vom fi mare putere, să ne comportăm la fel sau nu.

Cu Statele Unite ale Americii suntem

parteneri strategici. Nu știm exact ce înseamnă acest lucru, dar ei știu, cu siguranță. Parteneri fiind, ar trebui, de exemplu, să avem drepturi egale, să ne putem comporta exact la fel, și unii, și alții, dar realitatea ne spune că sunt pline tribunalele de parteneri care-și dau seama că lucrurile nu-s chiar atât de roz după ce se termină pasiunea din jocul de-a licuriciul și licuricea.

Noi iubim SUA cu atâta pasiune,

însă, încât, de dragul relației, îi înghițim încă multe partenerului. Noi, fata de la țară din Estul îndepărtat, am pus mâna pe feciorul stilat și plin de bani al Lumii Libere, iar acum nu ne rugăm decât să ne ierte stângăciile și să nu ne abandoneze.

Acum vreo șaptezeci de ani, când ne-a prins că-i facem ochi dulci neamțului, ne-a luat la poceală. Venea mai ales noaptea, rupt de oboseala drumului, și ne arunca în cap cu tot ce-i pica la îndemână. Dar ne-o meritam, ne-o meritam. Dădeam petrolul nostru dușmanului, iar asta n-ar fi înghițit nimeni.
După aia, în euforia provocată de sfârșitul războiului, a tras cam mult la măsea și ne-a pierdut la poker. Cincizeci de ani l-am așteptat, în timp ce noul partener ne abuza cum îi venea lui pe scăfârlie. Și, până la urmă, după ce a văzut că noi chiar nu mai suportam relația cu ăla care ne lua toți banii ca să-i dea pe vodca lui și a prietenilor, s-a întors.

Partenerul strategic, el însuși,

The One, s-a întors, ne-a luat în brațe, ne-a spus vorbe dulci la ureche, ne-a lăudat pentru frumusețea noastră, ne-a lăudat pentru rezistența eroică și ne-a promis că nu mai pleacă aiurea, că nu ne mai pocnește, fie și din greșeală, că nu ne mai lasă baltă și că vom fi împreună până când moartea ne va despărți. Moartea lui Teo Peter nu ne-a despărțit. În definitiv, ce căuta rocker-ul ăla într-un taxi atât de imprudent încât să se pună în fața mașinii unui soldat american căruia îi plăcea să conducă tare și nu neapărat treaz? Moartea Autostrăzii Transilvania ne-a apropiat și mai mult. Pe noi ne-a dus în NATO, pe el, pe partenerul strategic, la adus aproape de Justiția noastră, de care a început să fie din ce în ce mai interesat. Când a murit și schema de fraierire a statului român, numită Microsoft, ne-am apropiat din nou, atât de tare încât noi nu cumva să vedem că, prin spatele nostru, sunt condamnați doar mărunții, dar scapă esențialul, pentru că mult lăudații procurori nu au nici un interes să ducă dosarul până acolo încât să strice imaginea unei companii americane.

Suntem parteneri strategici,

iar asta înseamnă că suntem absolut egali. Dacă noi vrem ceva, trebuie să ne cumpărăm. Eventual, chiar de la partener sau de la un prieten de-al acestuia. Și așa e normal. Cum normal este ca, atunci când partenerul strategic sau un prieten de-al lui vrea ceva de la noi, noi să dăm fără să ne lăsăm pradă meschinăriei. Îi plac partenerului strategic gazele din Marea Neagră? Să i le punem pe tavă, după ce le-am învelit într-o lege de împachetat și le-am legat pentru zeci de ani cu promisiunea unei fiscalități neschimbabile.

Căci despre asta voiam să vorbim,

în cele din urmă. Despre reacția nervoasă a ambasadorului Klemm la Legea Off-shore.

La București, în vreun cadru oficial, ambasadorul și-a ținut nervii și n-a spus nimic. Dar, până la urmă, a erupt taman la Râșnov, unde onora cu prezența sa strategică un oarece festival.

Excelența Sa Hans Klemm s-a arătat deranjat că Legea Off-shore a fost votată în comisii și în plen într-o singură zi, încălcându-se “principiile transparenței și consultării”. E drept, în ziua în care legea s-a dezbătut în comisii și a fost votată mai apoi în plen, concesionarii importanți, absolut deloc întâmplător americani, nu au mai fost consultați. Dar fuseseră până atunci. Atât de tare fuseseră consultați, de puteai spune că varianta votată de Senat a Legii Off-shore fusese scrisă chiar de către Exxon și Carlyle și tradusă în românește de către OMV, care are cele mai serioase afaceri aici, deci trebuie să știe limba. Atât de transparent s-a discutat despre legea asta în societatea românească, încât până prin luna mai publicul român habar nu avea că suntem pe punctul de a ne da aproape gratis resurse naturale importante și neregenerabile. Acea lipsă de transparență nu l-a deranjat pe Hans Klemm, căci legea reflecta interesele unor mari companii americane, în dauna intereselor unei mici națiuni est-europene. Când legea a fost modificată pentru a servi, în primul rând, interesul micii națiuni, gata și nevoia de transparență, de consultare, de scandal diplomatic.

Ambasadorul SUA,

până la urmă, face ceea ce fac ambasadorii partenerilor care se simt stăpâni atât pe ei, cât și pe partenerul fragil. Hans Klemm nu este aici pentru a ne face nouă favoruri, ci pentru a proteja interesele SUA. Iar în unele cazuri, interesele SUA nu coincid cu cele ale României. Oricât de mult ne-am dori să vedem o Americă puternică și înfloritoare, s-ar prea putea să avem nevoie noi înșine de banii ăia. Fie doar și pentru a nu ne mai împrumuta pe la bănci străine ca să putem cumpăra armamentul cam depășit pe care ni-l bagă pe gât tot SUA și pe care nu se prea înghesuie să-l cumpere multă lume.

Trebuie să ne uităm cu atenție la ieșirile publice ale unor oameni precum ambasadorul Klemm, fără a ne enerva. Trebuie să învățăm din aceste ieșiri, pentru că atunci când… Nu, noi nu vom fi niciodată o mare putere mondială. Dar învățăturile pe care le tragem azi din reacțiile unor oameni precum Hans Klemm ne-ar putea folosi în ziua în care ne vom hotărî să fim măcar o țară cu demnitate.