Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

ȘTEFANIA COȘOVEI: „Televiziunea Română  și-a adus aminte de Traian cînd era depus la capela Cimitirului Bellu”

Zoom ȘTEFANIA COȘOVEI: „Televiziunea Română  și-a adus aminte de Traian cînd era depus la capela Cimitirului Bellu”

Nu știu cum o chema înainte de căsătoria ei cu Traian T. Coșovei. Pentru mine e Ștefania, cea despre care Traian îmi vorbea, după alte patru căsătorii, ca despre marea femeie din viața lui. De la ea am aflat că, pînă să se mărite cu Traian, a lucrat la TVR. Apoi au făcut o foame grațioasă împreună, ca liber-profesioniștii. După ce Traian a murit, Ștefania a început să scrie proză ca romancieră. Poate fi găsită pentru detalii la Muzeul Literaturii din București, unde funcționează cu o extraordinară eficiență.

Cristian Teodorescu: Cînd l-ai cunoscut pe Traian?

Ștefania Coșovei: În primăvara lui 1996, pe o terasă de vară a prietenilor mei, Marina și Dan Marinescu, mai cunoscută și sub numele ”La Bibi”, vizavi de Piața Floreasca. Mă cam ”împlinisem” pe toate planurile, adică pierdusem un tată și un soț, munca mea din laboratorul Televiziunii Române nu mă făcea teribil de fericită, iar după program, ca să nu rămân singură, dar și ca să îmi pot plăti datoriile, chiar și pe cele de onoare, îi ajutam pe prietenii mei. Traian trecea des pe acolo. Mi s-a părut un fel de Mic Prinț rătăcit pe o terasă de vară. Mi-au plăcut umorul lui fulgerător și sec, privirea lui verde și vie, atentă și demnă, eleganta sa modestie, baletul mîinilor lui frumoase… Zăbovea preț de o bere-două, se împrietenea cu toți, tachina sau punea la punct pe cîte unul cînd i se părea că ăla nu fusese destul de politicos. Era genial, sclipitor, spontan, manierat și plin de umor. Abia îl așteptam să ne desplictisească de clienții monotoni ai zilei. Devenise micul meu prieten.

C.T.: Și n-ar fi putut rămîne așa?

Ș.C.: Nu știam aproape nimic despre poezia optzecistă, ne mai citea tata din ”Săptămîna lui Barbu”, mînios că ăla batjocorea poezia tînără, dar atît. Iar Traian nu obosea pe nimeni cu poezia lui. După vreo lună s-a hotărît să-mi dăruiască, cu o delicată stîngăcie, cel mai nou volum, Ioana care rupe poeme. Nu m-a întrebat niciodată, atunci, la începuturile prieteniei noastre, dacă am citit cartea. Cînd mi-a dăruit și Bătrînețile unui băiat cuminte, m-am cam speriat. M-am dus acasă și am citit-o toată, dintr-o respirație. După care am plîns în hohote, ca pentru toată tristețea lumii. Îmi plăcea să privesc, împreună cu Marina, la viața boemă a micuțului nostru prieten. Uneori, lăsa impresia că trăiește într-un hamac de lux agățat la buza unei prăpăstii a disperării pe care o ridiculiza. Și balansul ăsta între literatură și viața de zi cu zi mi se părea fabulos.

C.T.: Traian nu era totuși un bărbat singur.

Ș.C.: Cînd făcea pauză cu iubitele (jongla și cu cîte trei deodată), devenea serios, matur, îngrijorat, trist și foarte sincer. Ne mărturisea că face compromisuri în relațiile cu femeile, dar și cu prietenii, doar din teama de a nu fi singur. În alte seri ne invita pe toți la el, pesemne din aceeași teamă de singurătate. Luam niște vinuri și pe Aurel, amicul lui, un bon viveur din categoria adevăraților Arnoteni, și urcam în cochetul apartament al lui Traian. Era o gazdă desăvîrșită, mereu bucuros să primească oaspeți, ba ne întîmpina și cu daruri, după tradiția arabă, cum explica el. Ei, într-una din aceste seri, cînd muzica bubuia, ăia dansau, beau ori cîntau, Traian s-a așezat lîngă mine pe covor și am început să vorbim, mai mult el, că nu prea aveai argumente să îl întrerupi. Dar în seara aceea părea mai profund ca niciodată. Mai ales cînd a venit vorba despre viața lui de atunci, care nu era deloc palpitantă cum se vedea din afară. Și-ar fi dorit o familie, mi-a mărturisit, ar fi vrut lîngă el un om cu care poate împărtăși totul, căruia să îi dăruiască totul. Nu mai era nimic amuzant și, mai mult din dorința de a-i opri confesiunea, m-am oferit să îi fac cunoștință cu o prietenă ori cu vreo colegă de serviciu, să-i recomand pe cineva. A tăcut, a zîmbit încurcat, a luat o gură de vin și, fără să mă privească, în timp ce se ridica, mi-a șoptit cu o tandrețe fermă: ”Recomandă-te pe tine”. După care s-a amestecat printre musafirii acelei seri și nu mi-a mai adresat nici un cuvînt. Așa l-am cunoscut eu pe Traian al meu, cel care avea să-mi devină prieten, iubit, bărbat, maestru spiritual, adică tot! A împărțit cu mine taina, misterul dat de zei, Poezia, adică viața lui. Pentru că, știi bine, Traian a trăit numai pentru scris și desfid pe oricine spune altceva!

C.T.: Cum era Traian acasă?

Ș.C.: Cel mai bine se simțea în apartamentul lui. Fiecare lucru îl reprezenta și îl reprezintă și acum, cu sau fără voia lui. De la portretele părinților pînă la colecția de ceasuri, de la bibliotecă pînă la obiectele pop-art făcute de el, care, iată, acum fac atracția Salonului Dada din Muzeul Literaturii. Mînca rar sau deloc, scria noaptea, cu muzica dată la maximum, iar firavele lui tabieturi se rezumau la ceașca de cafea, berica și multe țigări. Se culca îmbrăcat pe canapea ca să nu mă trezească. Îi plăcea să privească ploaia ori luminile patinoarului. Vorbea la telefon cu toți prietenii, dar își începea ziua cu mama lui. Iubirea lor era dură, tăioasă, dar puternică. Vorbea mult, era duios ori mînios, se indigna, plîngea, își reproșa eșecurile și îi plăcea că îl ascult atent, deși nu mi-o spunea. Nu se plictisea niciodată, trecea ușor de la recitarea cu glas tare a poemului său favorit din Nichita Stănescu, “Papirus cu lacune”, la televizorul dat pe Discovery, unde rula un documentar despre al doilea război mondial. Dormea foarte puțin și se justifica: ”Somnul îmi ia din timpul de scris și de fumat!”. Acum înțelegi de ce mi-e dor pînă și de sunetul brichetei lui?

C.T.: În ultimii ani devenise ușor melancolic, deși îi mergea bine cu scrisul. Apăruse ceva amărui în umorul lui. Așa e sau mi se pare?

Ș.C.: Cu scrisul, da, cu viața, ba. Nu se regăsea în această baltă tulbure în care unii (aceiași care după 1990 hotărâseră că fractura politicului trebuia să aducă cu ea și o fractură în cultură) pescuiau destul de bine, după ce învrăjbiseră și creaseră idoli de mucava. S-a simțit trădat, părăsit într-o cafenea de cartier tocmai de cei pe care îi prețuise și în care crezuse. Jocurile compromisurilor din lumea literară de după 1990 i-au fost total străine, iar vina de a fi fost cel mai bun și de a crede doar în poezie avea să o plătească chiar cu viața lui. Șansă sau neșansă, totuna pentru cei puternici!

C.T.: Cu cine vă întîlneați în ultimii ani?

Ș.C.: Cu cei care au rămas pînă în ultimii ani: Ioan Cristescu, Dan Mircea Cipariu, Bogdan O. Popescu, Mihai Zgondoiu, Eugen Suciu, Rodica Buzdugan, Ioana Crăciunescu, Sandu Staicu, Peter Rauh, Marina și Bibi, Adrian Suciu, Ioana Mănescu, Laurențiu Vedinaș, Tudor Voicu și, nu în cele din urmă, Dan Marta.

C.T.: Era incomod pentru tine să fii soția unei celebrități?

Ș.C.: Traian nu era celebritate, bre! Nu în societatea românească. Celebritățile nu beau în cîrciumi de cartier și nu împrumută bani de țigări și nu iau bere ”pe caiet” de la ”Tanti Ica”. Celebritățile duc viață de huzur, apar la televizor, sînt lideri de opinie! Televiziunea Română și-a adus aminte de Traian cînd era depus la capela Cimitirului Bellu. Mi-au cerut permisiunea să filmeze. Nu i-am lăsat… Ce să filmeze?

C.T.: Traian avea o oralitate cuceritoare, vorbele lui de spirit circulă și azi în lumea literară. Te-ai gîndit să le aduni într-o plachetă?

Ș.C.: Lasă-le să plutească printre noi. Prefer să îl ajut pe Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al Literaturii Române și unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Traian în întreprinderea lui generoasă de a publica Traian CoșoveiOpere complete. Și nici că putea alege pe altcineva mai potrivit pentru asta decît pe tînărul istoric și critic literar Cosmin Ciotloș.

C.T.: Tu cînd ai început să scrii?

Ș.C.: Se întîmpla prin august 1997, în casa lui Traian, la mașinuța de scris Continental moștenită de la tatăl său – his legacy! Proaspăt ”disponibilizată” din Televiziunea Română, aveam să pășesc în lumea lui Traian ca într-un basm. Așa că m-am așezat la biroul lui și am început să scriu basmul. Curajul începătorului, nu aveam să știu ce trafichez. După vreo cinci pagini am vrut să renunț. Obosisem, nu știam să scriu la mașină, așa că dezastrul dactilografiat trebuia să ia sfîrșit. Dar Traian a citit și s-a uitat la mine cu o uimire nejucată: ”Unde naiba ai stat tu pînă acum?”. Teama de ridicol m-a făcut să cred că e doar un mod al lui de a mă încuraja. I-am spus-o și s-a întristat: ”Să știi că atunci cînd e vorba despre literatură nu fac complimente!”. Nopțile, scria în continuarea paginilor mele. Mă luase în serios, ceea ce nu mi se mai întîmplase. Asta m-a făcut să scriu și eu în continuarea paginilor lui. Două voci de o sinceritate atît de brutală, de parcă nici unul nu mai aveam ce pierde. Și nici nu mai aveam. Așa s-a născut Les Années folles du socialisme. Pe 27 decembrie 1998 am terminat cartea. Am dedicat-o taților noștri, Traian și Ion. Am închis manuscrisul și am crezut că va rămîne pe vreun raft, la mila prafului și a fumului de țigară. Dar n-a fost așa. În mare taină, Traian citea la telefon din manuscrisul nostru, aveam să aflu mult mai tîrziu, prozatoarei Maria Luiza Cristescu și domnului Iosif Naghiu. Dar și lui George Bălăiță. Toți l-au îndemnat să-l publice. Simțeam cum freamătă, era bucuros, dar bucuria lui era prudentă, pînă la urmă avea să fie și debutul lui în proză. Regretatul Naghiu ne-a publicat cartea. Constantin Stan a vorbit la lansare cu un entuziasm care ne-a cam speriat. Temutul Agopian ne-a făcut o cronică pozitivă în Academia Cațavencu și însuși Mircea Cărtărescu a scris despre Les Années folles du socialisme în al său Jurnal. Avea dreptate Traian: venise vremea să mă iau în serios. Abia peste cîteva luni de la apariția cărții, Breban a venit la noi acasă și, tîrziu în noapte, a dat verdictul: ”Dumneata, doamnă, trebuie să scrii proză. Fără Traian. Poetul să-și vadă de poezia sa”. Uite așa m-am apucat eu de scris.

C.T.: De ce numai proză și nu și poezie?

Ș.C.: Pentru că așa m-am amăgit eu că doar în proză ești liber și atotputernic.

C.T.: Vă citeați unul altuia ceea ce scriați?

Ș.C.: Absolut tot. Pentru mine asta a însemnat un privilegiu unic, pe care unii nu l-au avut, iar alții nu l-au meritat: încrederea lui Traian de a-mi citi tot ce scrie și de a-mi cere părerea de care, uneori, ținea cont.

C.T.: Ai de gînd să scrii un roman memorialistic despre voi doi?

Ș.C.: Toate romanele mele sînt și vor fi despre noi doi. Așa a fost să fie. El să scrie și să plece, eu să rămîn și să-ți povestesc.

 

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100
Editoriale
  • De ce începe să-mi fie mie rușine de sfînta nerușinare a altora

    19 iunie 2018

    Într-o vreme în care personajele lui Caragiale au evadat din proiect sfidînd legile metamorfozei, nu părem prea zguduiți că Mița Baston i-a luat locul lui Tipătescu, nici că Efimița nu […]

  • Klaus și uz de klaus

    19 iunie 2018

    Săptămîna trecută, un judecător al Curții Constituționale, Lăzăroiu, a fost amenințat. Sună îngrozitor, dar e exact așa cum sună. Consilierul prezidențial Tănăsescu și-a luat concediu și l-a atras în biroul […]

  • Isărescu și sclavii

    19 iunie 2018

    Când au apărut informații despre colaboratorul Manole, în presă a fost embargou ca pe vremea lui Gabriel Oprea. Există suspiciuni mai mult decât rezonabile că Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a […]

  • Războiul de independență se amînă

    12 iunie 2018

    Mitingul PSD, înrămat de Antena 3 și RTV, atîrnă acum pe perete, alături de mitingul #rezist, pictat, de-a lungul unui an întreg, de Digi24, Realitatea TV și HotNews. Sînt două […]

  • Dulăul cu colții pe-arginți

    12 iunie 2018

    “Bătrânii și moldovenii ne vor distruge viitorul!”, spuneau, fără fereală, antipatizanți de toate vârstele ai PSD-ului, înainte de parlamentarele din 2016. Prin urmare, pe locul 1 al listei pentru Senat […]