Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

STELIAN ȚURLEA: „Îmi place să-mi țin cititorii cu sufletul la gură”

Zoom STELIAN ȚURLEA: „Îmi place să-mi țin cititorii cu sufletul la gură”

Scrie romane polițiste (e unul dintre cei mai buni reprezentanți ai genului de la noi), dar a scris și proză nepolițistă. Stelian Țurlea a făcut gazetărie mulți ani, și pe hîrtie, și pe micul ecran. A condus sclipitor Ziarul de duminică.

Cristian Teodorescu: De unde ți-a venit să scrii romane polițiste?

Stelian Țurlea: Habar n-am. Îmi place să spun povești. Am convingerea – și o repet de câte ori pot – că totul în jurul nostru e o poveste și că oamenii sînt ahtiați după povești – chiar și cei care nu citesc ori de-abia citesc o carte pe an ascultă poveștile altora, sau poveștile de la radio, sau de la televizor, sau chiar citesc, dar pe alte suporturi, ziare, tablete. Iar o carte are de cele mai multe ori un suspans, o căutare a ceva, încît e foarte simplu să ajungi la roman polițist. Cred că de cînd există pe lume literatura a avut și un filon polițist, de suspans. Nu știu dacă eu scriu romane polițiste, mai degrabă romane cu suspans, un fel de thrillere, că se întîmplă să mai moară vreunul dintre eroi e o întîmplare. Importantă e căutarea binelui. Am scris fel și fel de povești, de iubire sau sociale, inclusiv pentru copii. Dar am ajuns la concluzia că o poveste așa-zis polițistă se citește mai bine pentru că de regulă te ține cu sufletul la gură. Îmi place să-mi țin cititorii cu sufletul la gură.

C.T.: Te-ai gîndit vreodată să te faci milițian – pe vremuri – sau polițist, după 1989?

S.Ț.: De cînd mă știu n-am vrut să mă fac altceva decît scriitor. Adică să mă ocup cu scrisul. Cînd abia intrasem la școală, la șase ani și jumătate, era în toamna lui 1952, mama mi-a dăruit o carte minunată, Poveștile lui Andersen, ilustrate de marele Taru. Nu știam să citesc, dar atît de fermecat am fost de desenele uluitoare, încît am vrut să știu prin forțe proprii ce ascund și gîndăceii aceia negri care umpleau paginile, așa că am învățat repede literele, înaintea colegilor, și pînă la Crăciun am citit cartea. Am știut atunci că nu vreau să fac altceva, cînd voi fi mare, decît să scriu și eu cărți și să spun povești. Că am reușit sau nu, e altă poveste. Dar singura meserie care m-a atras a fost scrisul.

C.T.: De unde îți iei cazurile? Le inventezi sau pornești de la faptele diverse cu crime?

S.Ț.:  Lumea care ne înconjoară e sufocant de plină de subiecte, e suficient să deschizi ochii. Rareori inventez ceva. Dar să nu crezi că iau realitatea și o pun în carte, asta făceam cînd scriam pentru ziare (știi că am fost toată viața jurnalist), dacă s-ar întîmpla așa într-un roman n-ar ieși decît o uriașă plicticoșenie. Un fapt sau mai multe se topesc într-o ficțiune care la rîndul ei se dă peste cap să iasă ceva convingător. Mai adaug de la mine, mai schimb, scald totul într-un sos literar, în sfîrșit sînt niște chestii de meserie pe care nu m-apuc acuma să le dezvălui, le are în sînge orice scriitor. Trebuie să știi asta.

C.T.: Care sînt marii autori autohni de proză polițistă?

S.Ț.: Nu vreau să intru în istoria genului ori în controverse, așa că mă voi limita la starea din zilele noastre, deși poate că stîrnesc astfel și mai multe controverse. Poate chiar viesparul. Cu totul, nu cred că sînt cincizeci de scriitori de romane polițiste, validați și mai puțini. Ciudat e că nu știu sau nu vor să facă un grup puternic, sînt împărțiți în mai multe tabere care, chiar dacă nu se luptă pe față între ele, nu se înghit și nu reușesc să impună cum ar trebui genul. De pildă, există o organizație care i-a unit, dar nu prea acționează, nu face mai nimic să-și promoveze membrii. Așa că și publicul habar n-are și nu cumpără decît mai nou scriitori români de gen. Dar se înghesuie să cumpere traduceri. O prostie, pentru că un roman polițist, chiar autohton, poate avea și frescă socială, și aventură, și amor, și politică, adică toate ingredientele pe care cititorul le caută într-o asemenea carte. Sper ca lucrurile să se schimbe (și încă în viața mea!) pentru că de cîțiva ani există o editură dedicată (Crime Scene Press) care nu publică decît romane polițiste, condusă de un cerber foarte priceput, Alexandru Arion. Apoi altă editură, Tritonic, are un segment dominant de Thriller & mystery. E condusă de un scriitor de romane polițiste, Bogdan Hrib. Au fost încercări și la alte edituri de a se publica romane polițiste, dar au fost abandonate, iar unde mai există nu apar decît traduceri (Editura Trei, de pildă). Uitîndu-mă la semnatarii în viață – continuă să scrie George Arion, și o face foarte bine, pentru un roman din 2017 a primit și un premiu. E.O. Chirovici, stabilit de cîțiva ani în Marea Britanie, a cucerit deja piața vestică, dar cred că încă îl putem socoti scriitor român. S-a lansat de vreo trei ani în acest gen Caius Dobrescu, cu un stil aparte. Igor Bergler e plin de succes. Li se pot adăuga Bogdan Hrib, Dănuț Ungureanu, Bogdan Teodorescu, Oana Stoica-Mujea, Lucia Verona, Flavius Ardelean. Mai sînt o serie de tineri pe care nu-i mai enumăr, să nu-i supăr pe cei pe care i-aș uita. Important e că romanele lor se vînd!

C.T.: Poe, cu personajul lui franțuz, sau Arthur Conan Doyle cu Sherlock Holmes?

S.Ț.: Amîndoi. Dar să vorbesc despre aceștia ar însemna să fac o dizertație, nu e locul.

C.T.: La Agatha Christie, Hercule Poirot sau domnișoara Marple?

S.Ț.: Ce pot răspunde decît că citesc/recitesc în continuare cu mare plăcere orice carte scrisă de Agatha Christie?

C.T.: Cazul Rîmaru?

S.Ț.: Există o carte despre cazul Rîmaru apărută la editura londoneză Profusion (care publică traduceri din  literatura română): Rîmaru – Butcher of Bucharest (Rîmaru – Măcelarul Bucureştiului), scrisă de Mike Phillips şi Stejărel Olaru, în 2012. Tot la Profusion au apărut în traducere Atac în bibliotecă de George Arion, Omorîți-l pe general de Bogdan Hrib, Indicii anatomice de Oana Mujea-Stoica, Greuceanu de Stelian Țurlea. Dar e prea puțin pentru o promovare în Occident.

C.T.: Care e cea mai mare greșeală a Justiției de la noi în materie de omoruri?

S.Ț.: Că e prea blîndă. După mine, cel care ia o viață, în afara unui accident, ci o face premeditat, un jaf, o spargere, din plăcere, că sînt și dintr-ăștia, n-ar mai trebui să vadă vreodată soarele. Doar așa s-ar pune capăt omorurilor…

C.T.: Recomandă-mi trei romane polițiste de aiurea pe care le-aș putea citi cu sufletul la gură.

S.Ț.: Oricînd pot recomanda, dar alegerea e subiectivă, sînt cărți care-mi plac mie, nu e obligatoriu să placă tuturor. Dintre cele mai noi, orice carte de Lee Child (poți începe cu cea mai recent tradusă, Capcana Margrave); trilogia lui Stieg Larsson, orice carte de Lawrence Block (de pildă, Dans la abator) sau John Grisham. Dar lista e uriașă, cu nume mari și titluri grozave, probabil că dacă-mi pui aceeași întrebare mîine, aș da alt răspuns – și tot așa.

C.T.: Care e cartea ta pe care trebuie s-o citesc negreșit?

S.Ț.: Nu pot alege o singură carte. Știi cum e cu părintele și copiii: niciodată nu-ți va spune ”Asta e cel mai grozav”, toți copiii săi sînt grozavi pentru el. Greuceanu – roman (cu un) polițist ar putea fi o alegere pentru că e basmul transformat într-o carte de suspans – și e prima oară cînd s-a făcut asta; din cărțile apărute anul trecut, Un plan atît de bine pus la punct. Sau poți alege Crimă la Torino, Ieși din rînd, Arunc-o pe soră-mea din tren, Te voi răpi la noapte, Săptămîna nebună, Algoritmul Funcoin. Alegi ce vrei, pentru că, spune alt titlu, Ești pe cont propriu.

C.T.: Cine citește azi romane polițiste românești?

S.Ț.:  Absolut toată lumea, chiar și cei care nu recunosc. Din punct de vedere comercial, literatura de suspans este o afacere profitabilă aproape oriunde. Nu şi la noi. Oricît de bune ar fi cărţile publicate. La noi se traduce mult, dar literatura autohtonă e privită cu reticenţă – nu numai acest gen, ci orice fel de literatură. Cred că sînt foarte multe motive. La un prim nivel se află editorul reticent. Costurile mari împiedică tiraje mai mari, tirajele reduse înseamnă cititori puţini, iar numărul redus al acestora reduce şansele următorului titlu. La noi nu există un sistem competitiv şi eficient de promovare şi marketing. Foarte puţine sînt editurile care îşi anunţă pe toate căile apariţiile şi încă şi mai puţine cele care să ducă o campanie de promovare, iar promovarea îndelungată lipseşte. În mod cert, deficienţa se datorează lipsei banilor, dar sînt convins că într-o măsură şi mai mare neştiinţei. Oamenii pricepuţi lipsesc. Aţi auzit vorbindu-se de vreun agent care să vîndă şi să apere o carte sau un autor, ca să nu mai vorbesc de vreun agent care să prezinte o carte unui studio pentru adaptare cinematografică? Puţinele cărţi de suspans care se mai scriu apar în tiraje infime şi marea majoritate a eventualilor cumpărători nici nu află de ele. Vorbesc în cunoştinţă de cauză. La alt nivel este cititorul reticent. Lipsit de informaţii, lipsit şi de resurse, el preferă să-şi cheltuiască puţinii bani pe valori sigure. Chiar şi cînd nu sînt valori, traducerile vor fi întotdeauna cu un pas în faţa producţiilor autohtone pentru că au avut succes prin alte părţi – altfel n-ar fi fost traduse – şi cititorul ştie asta. La un al treilea nivel este gustul. Bombardat cu producţii minore sau submediocre la televizor, cu tabloide în care procentajul imaginii copleşeşte partea scrisă, cu reclama agresivă a unor produse realizate prin alte părţi, cititorul majoritar (dacă există) n-a reuşit să-şi modeleze gustul, nu ştie să distingă şi nimeni nu-l îndrumă. Nu există nici o autoritate – publicaţie sau critic literar – care să-l ghideze pe cititorul derutat, păcălit de literatura de gen din fostul regim şi convins că joacă un rol prea mare în continuare confreriile. Să-ți mai spun?

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100

Editoriale
romania100