Chiar dacă era de stînga în America, Steinbeck nu s-a lăsat dus cu preșul de propaganda lui Stalin, în timp ce alți distinși scriitori de stînga, americani și europeni, au fost îndopați ca gîștele de propaganda sovietică. Nici el, totuși, n-a rămas imun la potemkiniada stalinistă.
În 1947, cînd Steinbeck s-a dus în vizită în URSS, împreună cu fotoreporterul Robert Capa, n-a vrut să întîlnească oficialități, ci să vadă cum trăiesc rușii de rînd. Numai că asta s-a întîmplat pe trasee alese de gazde, cu restricții de deplasare care ar fi trebuit să-i dea de gîndit. Nu poți să nu te miri azi că Steinbeck nu i-a întrebat pe corespondenții de presă occidentali ce era cu Gulagul, despre care se știa atunci în America, și n-a deschis subiectul nici la Moscova, nici în republicile unionale pe care le-a vizitat.
Jurnalul călătoriei lui în URSS e de citit și azi pentru puterea de observație a autorului și pentru faptul că descoperă, în întîmplările vieții zilnice cu care are de-a face, cum funcționa, de fapt, stalinismul. La Moscova nu pricepe, de pildă, de ce lumea de pe stradă nu rîde, dar Steinbeck nu încearcă să afle de unde li se trage moscoviților seriozitatea silită. Să zicem că n-a avut timp: gazdele au avut grijă să-i încarce programul. Însă cînd încearcă să se descurce pe cont propriu, între o întîlnire și alta, vede că rusul oarecare îl evită dacă-l aude vorbind într-o limbă străină. Steinbeck află apoi că moscoviții trebuiau să dea informații despre „contactele” lor cu străinii.
Numai că, în vreme ce el are voie să vorbească cu oricine, fotoreporterul Capa se lovește de interdicții la tot pasul, amănunt care nu-i scapă romancierului. La fel cum remarcă, peste tot unde se duce, prezența unui portret sau a unui bust al lui Stalin și află că portretele tătucului erau nelipsite din locuințele oamenilor obișnuiți, ceea ce, i se explică, ar ține de psihologia poporului rus, care vrea să aibă un tătuc. Dar cînd vede în Georgia, la Tbilisi, un portret gigantic al aceluiași tătuc, Steinbeck, deși oricum nu luase în serios explicația cu tradițiile rusești, rămîne înmărmurit. I se pare înfiorător de mult.
Cum peste tot unde se duce e întîmpinat cu ospețe interminabile, autorul Fructelor mîniei începe să se ferească de tradiționala vodcă servită în pahare de apă, dar nu se întreabă cum de apar pe mesele unde e invitat delicatesele rusești care la Moscova costă de nu te poți apropia de ele. Și tot așa, în încercarea lui de a se ține departe de politică, pentru a vedea ce e în capul rusului obișnuit, Steinbeck remarcă faptul că peste tot unde se duce i se pun aceleași întrebări, de parcă cetățenii marelui imperiu sovietic ar fi fost vorbiți unii cu alții.
E clar, din jurnalul său, că Steinbeck nu s-a dus în Rusia ca să se certe cu gazdele sale, ci ca să afle ce crede rusul obișnuit despre una-alta. N-a aflat mare lucru și cred că și-a dat seama că are de-a face cu o întreagă lume prizonieră a unui sistem represiv. Ca om de stînga ce era, n-a vrut s-o recunoască explicit, cum a făcut Panait Istrati după întoarcerea din URSS. Dar, spre deosebire de marii săi confrați americani și europeni, primiți, ca și el, cu vodcă, șampanie și icre negre, nu s-a lăsat păcălit de stalinism și s-a prins, înaintea altor occidentali de stînga, cu ce se mănîncă la el acasă comunismul victorios. Mai mult, în vremurile de glorie maximă a stalinismului, Steinbeck, omul de stînga, remarcă breșele pe care capitalismul le făcea în zidurile inexpugnabile ale noii orînduiri. Și nu părea deloc indispus din cauza asta.
John Steinbeck, Jurnal rusesc, Ed. Polirom, 2015.
12 vizualizări
Peste 1% din americani sunt in pushcarii. Cum era sa fie un american impresionat de Gulag?