De cînd își recăpătase limpezimea vederii, Ștefan Bănulescu se schimbase. Nu mult, doar cît să-ți dai seama că se întîmplase ceva cu el. De cîțiva ani vedea tot mai în ceață. Nu se plîngea. Pe fața lui cu riduri adînci era greu să citești ceva. Calm, chiar și atunci cînd primea vești proaste, Bănulescu avea un zîmbet politicos pe care nu-l perturba nimic. Cel puțin de față cu alții.
Suferea că nu mai putea scrie și regreta că nu învățase să dactilografieze.În fiecare dimineață, cînd se trezea din somn, spera că își recăpătase acuitatea vederii, încît mai stătea un timp cu ochii închiși, pentru a-și prelungi optimismul așteptării. Avea cataractă la amîndoi ochii. Știa ce urma: orbirea. Așa că se bucura de lumina soarelui, care-l ajuta să mai distingă cîte ceva.
Cînd se ducea, vara, la vila scriitorilor de la Neptun,Bănulescu nu refuza să intre, seara, într-o partidă de poker cu confrații, deși cînd primea cărțile nu prea știa ce-i oferea norocul. Cum nu se plîngea că stătea prost cu vederea, partenerii săi nu bănuiau că prozatorul juca aproape în orb. Culmea era că mai și cîștiga. În orice caz, însă, nu pleca niciodată scuturat de bani de la masă.
Am chibițat cîteva dintre partidele acelea, mai mult ca să-mi verific aptitudinile de cititor al fețelor oamenilor decît ca să văd cine cîștigă. După un timp, mă plictiseam. În ziua următoare aflam pe terasă cine cîștigase și cine pierduse. După cîte o asemenea partidă, unii dintre jucători făceau datorii de onoare, pe care aveau să le plătească la București.
Să mă ierte tinerele scriitoare de atunci, dar cîteva dintre ele plecau de la mare cu datorii consistente, în urma acestor partide de poker.Printre cîștigători era mai totdeauna și Ștefan Bănulescu, cel mai adesea de pe locul al doilea, uneori chiar pe primul, ceea ce îi făcea pe cei ce pierduseră să răsufle ușurați. Bănulescu le ștergea datoriile în ceea ce îl privea, încît și cîștigătorii care ar fi vrut să le ia banii confraților făceau, oftînd, același lucru. În schimb, cînd pierdea,Bănulescu nu accepta să fie iertat de datoriile la poker.
După Revoluție, autorul Cărții Milionarului s-a dus să se opereze de cataractă. Operația a reușit. Așa că, atunci cînd a deschis din nou ochii,Bănulescu a avut un moment de fericire care aproape că l-a amuțit. Cel puțin așa mi-a spus cînd l-am vizitat acasă, la cîteva săptămîni după aceea, și cînd mi-a explicat că experiența drumului său către orbire îi dezvoltase acuitatea auzului și a mirosului, care-i ofereau informații pe care pînă atunci ori că le ignorase, ori că nu le avusese. Jucătorul de poker din el n-a mai fost același după ce și-a recăpătat vederea. Bănulescu se bucura atît de mult că vedea din nou cărțile, încît nu-și mai folosea strategia cîștigătoare dinainte.
