Cartea pe care o pregătisem cu o lună în urmă pentru o călătorie lungă cu avionul a rămas pe masa de scris. Pesemne fiindcă aveam anumite îndoieli că s-ar potrivi scopului. În aeroport am luat la rînd standurile unde se vindeau ziare, reviste de nișă, cărți și gadget-uri. Căutam un thriller sau un roman polițist cu multe pagini. Așa m-am oprit la Manuel de Lope, spaniolul despre care citisem recenzii ultraelogioase, dar nici o carte scrisă de el, îndemnat și de anul apariției, 2010, semn că de 15 ani editura miza pe el. Chiar dacă exagerase cu tirajul. Oricum, prima pagină mi s-a părut cît se poate de adecvată cu ceea ce îmi doream, iar recomandarea preluată din El País, ziarul în care editorializa Mario Vargas Llosa, hotărîtoare. În avionul primei părți a călătoriei, lectura mi s-a părut atît de promițătoare, încît după patruzeci și două de pagini am pus cartea în geantă, cu un optimism de insomniac, pentru celelalte 14 ore care mă așteptau în alt avion, într-un zbor care începea noaptea și se termina în după-amiaza zilei următoare.
Într-o mică localitate turistică de pe malul oceanului e pe cale să moară și după cîteva pagini chiar moare Sebastian Lopez Goitia, bătrîn general al lui Franco și fost ministru al Lucrărilor Publice urmărit de o reputație sinistră chiar și pentru susținătorii franchismului. Generalul și-a cîștigat gradele în timpul războiului civil, în luptele cu republicanii, cu un zel necruțător căruia i-au căzut victime și copii, și bătrîni, și femei. Un zel care i-a adus apoi funcții în guvernele lui Franco. Cît a trăit, lui Goitia gura i-a puțit infernal, pedeapsă pentru crimele lui oribile din timpul războiului, e de părere bătrîna localnică Toribia. Încă tînăra și absolut superba lui văduvă, Ana Rosa, conduce impecabil ceremonia înmormîntării și parastasul la care iau parte notabilitățile satului, medicul curant al generalului, nepotul acestuia, pregătit să conteste un testament care i-ar fi favorabil văduvei, și avocatul adus de el pentru a rezolva aspectele practice ale contestației. Autorul își începe narațiunea într-un clasic stil nobil, dar cu ironia cinică a celui ce își informează cititorii că, în scurt timp, Ana Rosa va rămîne văduvă, fiindcă arțăgosul ei soț va fi răpus de criza de bilă care-l chinuie, nu de otrava pe care nepotul generalului presupune că i-a administrat-o ea, ca să se bucure nestingherită de averea longevivului bătrîn.
Cum însă ironia autorului nu exclude cu desăvîrșire ipoteza (foarte plauzibilă, de altfel!) a otrăvirii, următoarele capitole par cît se poate de ofertante pentru o insomnie suportabilă. Pentru o lectură de cursă lungă, stilul autorului capătă o importanță de-a dreptul dramatică dacă n-ai chef să te uiți la filme pe ecranul meschin din fața scaunului, în timp ce aerul condiționat din cel de-al doilea avion, un Airbus uriaș cu două etaje, devine tot mai rece, pentru a aduce la limite suportabile mirosurile sutelor de trupuri de la bord. Or, Manuel de Lope știe să te țină lîngă el în cele aproape 350 de pagini ale romanului său, cu incursiuni în trecutul îndepărtat al băilor termale din sat, care au supraviețuit de pe vremea romanilor, fără să uite însă vreo clipă de țesătura epică a cărții. Și face asta aducînd pe rînd în prim-plan personajele și poveștile lor, cu acea realistă naturalețe pe care o au scriitorii dotați cu un suflu epic de neobosit – la spanioli, de la Cervantes încoace. Sau cum îi spune Don Quijote lui Sancho: „Suie-te pe măgar, Sancho, și vino după mine“ pentru a-l însoți în peripețiile care-i așteaptă, cu personajele aferente acestor aventuri.
Moralistul modern care e Manuel de Lope nu se sinchisește de canoanele credibilității care-i chinuie pe autorii care se țin după teoriile literaturii. Autorul intervine frecvent în text în nume propriu, fără intenții parodice postmoderniste. O face aidoma clasicilor care nu socoteau asemenea intruziuni un păcat, ci un drept de care se foloseau ori de cîte ori socoteau că trebuie să-și analizeze personajele, să emită generalizări cu intenții filosofice ori, pur și simplu, ca să explice întorsături de situație care ar putea părea neverosimile. Ba chiar nu se teme să facă descrieri de natură, o natură citită în acord cu psihologia personajelor, și îndrăznește să-și dea cu părerea despre timpul și spațiul romanului nuanțat și cu o putere de pătrundere răscolitoare. Astfel că, în afară de personajele conturate cu o siguranță de maestru, vocea autorului își recapătă în acest roman vechea demnitate și importanță, dar în cheie modernă, încît de la un punct Frumoasa din ceață devine și o călătorie inițiatică, acel „Suie-te pe măgar și vino după mine“, îndemn aplicat cu subtilă ironie cititorului cu așteptări postmoderniste.
Manuel de Lope, Frumoasa din ceață, traducere de Darius Dragomir, Editura RAO, 2010.
