Cel mai bine se scrie iarna, cînd ninge! Asta era, cel puțin, părerea lui Fănuș Neagu într-un interviu de pe vremuri. Înainte de 1989. Urma să-i apară o carte. Cum Fănuș publica rar, cititorii lui și vocea tîrgului literar nu mai puteau de curiozitate. Superstițios cum era, bănuitul brăilean, care de fapt se născuse într-un sat dintr-un județ care nu mai exista, Rîmnicu Sărat, nu se îndurase să dea amănunte despre noul său op. Însă în afară de superstiție, înfoiatul suporter al echipei Dinamo mai avea un motiv care-i venea din experiență: știa că nu-i bine să-și zădărască dușmanii, pe invidioșii de profesie și pe turnătorii cu simbrie.
Fănuș era rău de gură, dar nu se lega de nimeni din senin. Dacă se lua careva de el,îl înjura cu sete sau îl măscărea cu înflorituri urzicate la gazetă, de-i mai tăia cenzura din elanul inspirației sale de pamfletar. Ranchiuna nu se lipea de el: zicea ce avea de zis și trecea mai departe, să-și cruțe ficații de venin. Turnătoria îl scîrbea, ca scuipații în ciorbă – răzbunarea chelnerilor cu suflet de Chimiță! Scîrba asta îi venea de cînd se băgase cenzura peste Îngerul a strigat, primul lui roman, de-i jumulise taman penele mai cu sclipici. Fănuș bănuia că cenzura l-ar fi lăsat în pace, să nu fi fost confrații care-i duseseră la „ăia de sus” vorbele de le spunea el, la un pahar în plus, despre chestiile tari pe care le băgase în roman. De atunci, deși pusese capacul pe oală, tot îi mai scăpa cîte ceva, cînd avea spor la scris. Mai ales vara, cînd îl luau nădușelile, cu pagina mai mult goală în față.
Îi apare cartea lui Fănuș; el, vesel și încrezător. Vin vreo cîteva cronici cu multe laude, scrise însă de prietenii de la gazeta unde avea o rubrică. Ăștia n-ar fi zis nimic de rău despre el, nici picați cu smoală. Apoi tăcere, ceea ce era mai rău decît dacă l-ar fi luat careva la înjurături. În schimb, se întinde prin tîrg zvonul că n-o nimerise Fănuș cu romanul ăsta, încît nu le venea criticilor să scrie despre carte, ca să n-o facă praf. Se interesează niște amici de-ai lui pe la unul și altul de ce tăceau. Și zice careva țîfnos: „Din respect pentru Fănuș!”. Află romancierul de vorbele ăluia chiar de la cel care le auzise. Nu se inflamează. Se spune că ar fi ridicat din umeri și i-ar fi zis aducătorului veștii să-i transmită aceluia că Fănuș îi recomandă să-l respecte mai puțin, că nu se supără. N-a mers nici așa.
Trec 11 ani de la Revoluție și publică Fănuș Neagu încă un roman. Nu mai era director la Teatrul Național, dar tocmai ce fusese primit în Academia Română. De data asta au apărut destule cronici. Mai multe cele de rău decît cele de bine, încît proaspătul academician ar fi zis binedispus,într-un grup în care era și cel cu recomandarea: „Uite că v-a trecut respectul!”.
1.363 de vizualizări
