Ana n-are bere
Duminică au spus la ştiri că se răceşte; am zis să profit de ultima zi cu soare, să ies pe terasă, aşa că, la prînz, am fost la chioşc, după beri. Doamna a regretat: „Ştiu de ce-aţi venit, dar e prea tîrziu, au fost alţii, mai sprinteni, înainte. Mai e doar ce se vede…“. Se vedeau nişte sticle de vin dulce, cam de babă, şi pet-uri cu vin, cam de meşter gropar, deci am plecat spre chioşcul din staţie. Acolo era bere, dar şi coadă prea lungă; minimarket-ul de alături era închis pe motiv de duminică, la fel ca prăvălia din spate, deci am renunţat. În drum spre casă m-a sunat un amic, că „Hai la noi, pe terasă, dau o bere!“. I-am răspuns: „Mă, nu pot, îs obosit, pînă acum am umblat după bere!“. (Cip)
Cu duş şi întors
Săptămîna asta am decis să fiu experimental, aşa că am mers cu nişte prieteni la un spa. Pe lîngă mîrlăneştile, dar amuzantele glume cu „Cine s-a băşit în jacuzzi?“, am avut ocazia să experimentez şi ceva ce nici nu ştiam că există. Am făcut un duş emoţional. Adică un duş cu lumini, duze din toate părţile, cu variaţii de temperatură şi intensitate a jetului de apă şi, din cînd în cînd, un fîs de Glade cu miros de eucalipt. Nu ştiu ce emoţii trebuia să stîrnească această experienţă în mine, dar dacă doreau să mă cac pe mine de cît de rece e apa, au reuşit. (R.G.)
În vizită la Muzeul Patului
Joi, pe la 11, în timp ce mă deplasam pedestru spre redacţie, am fost întrerupt brusc din elanul pe care mi-l luasem de un val de turişti 65+ vărsat din două autocare fix înaintea mea, pe trotuarul din faţa Muzeului Satului. Şi nu numai a mea: pe pista de biciclete, o doamnă de vreo 150 de ani, cred, a trebuit mutată-împinsă cu mîna din calea unor ciclişti grăbiţi, pentru că nu reacţiona în nici un fel la avertizările acustice ale acestora. În timp ce acceleram îndepărtîndu-mă de locul ambuteiajului, mă întrebam ce caută mămăiţa aia în excursie la muzeu, dacă ea, săraca, nu înţelege nici măcar ce se întîmplă în jurul său. Ca să-mi răspund, revelator, aproape instantaneu: probabil a fost adusă ca să rămînă acolo. (G.B.)
Ierbarul Literaturii Române
Am în faţa casei o grădină mică, de vreo zece metri pătraţi; am aranjat-o, am pus felinare solare, care ziua s-au încărcat, iar noaptea au luminat pînă cînd le-a furat careva, am pus un copăcel care s-a uscat, nişte vase din ceramică (beau mîţele din apa care se adună în ele), roci cu plante de stîncă şi o hortensie mare, plină de flori. Măcar trei sferturi dintre cei care au văzut-o au băgat aceeaşi glumă, că trebuie să pun un nume hortensiei, cel mai bine Papadat-Bengescu. Cu trei ani în urmă le răspundeam „Chiar aşa am şi botezat-o eu“, anul trecut mormăiam „Ştiu, evident!“, iar acum m-am surprins replicînd „Poanta-i veche, prostu-i nou!“. Înseamnă că am evoluat, nu? (Cip)
