Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Țara lui NU pentru proști

Zoom Țara lui NU pentru proști

Am copilărit și mi-am trăit prima parte a tinereții în cultura publică a lui NU. În parcuri erau sute de tăblițe dreptunghiulare de tablă care spuneau „NU călcați pe iarbă! NU rupeți flori! Contravenienții vor fi amendați potrivit legii!”. După ce învățasem să citesc, dacă mă duceam să-mi iau mingea de pe iarba sacră din parcuri, știam că încălcam legea.

În vagoanele de tren existau niște plăcuțe emailate, interbelice, ale căror urmașe supraviețuiesc și azi, prin care călătorii erau sfătuiți, în cîteva limbi, să nu scoată capul pe fereastră. Cu explicația că poți fi accidentat din cauza asta. Altă adresare!

După ce am mai crescut am descoperit că NU era moneda de schimb a autorităților cu populația, de pe urma căreia înflorise o adevărată cultură populară a delațiunii. Erau turnați vecinii, chiar și prietenii sau rudele de grade apropiate ale informatorilor. Pe atunci, Hembei – era o poreclă –, unul dintre copiii cu care ne jucam pe Popa Soare, ne-a explicat pașnic, atunci cînd noi ne întrebam a cui e strada aceea, a noastră sau a invadatorilor de pe Romulus, că e strada partidului. Mama lui Hembei era secretară de partid la un spital.

România nu mai era în război de peste 15 ani și lupta, chipurile, pentru pace și înțelegere între popoare. Doar că ziarele din copilăria mea abundau de îndemnuri la vigilență și la luptă împotriva capitalismului, în numele apărării noastre împotriva Războiului Rece, pornit de capitaliști.

După 1964, în ziare au încetat treptat atacurile la adresa capitalismului, dar nu și politica lui NU, care a funcționat pînă la căderea regimului comunist. Ai fi zis că după aceea se va termina cu aceste formulări de cazarmă în stare de război: Nu faceți aia! Nu care cumva să faceți ailaltă! Aiurea! Stilistica statului și a instituțiilor care depind de stat continuă, de 30 de ani, cu aceleași NU-uri  prostești, de inspirație totalitară, care și-au dovedit impotența.

Aștept de mulți ani ca statul și regiile sale mai mult sau mai puțin autonome să-mi spună ce fericit aș fi dacă aș face nu știu ce, în loc să mă amenințe cu amenzi. Sau, cum ar veni, ca statul să-mi spună că nu crede că eu vreau să încalc legile, ci să-mi dea de înțeles că el, statul, știe că eu nu vreau să le încalc și că mă ajută să n-o fac. Pentru asta însă statul trebuie să aibă grijă ca eu, cu micile mele încălcări ale legii, pentru care pot fi amendat, să mă convingă, prin puterile sale, că marii infractori nu se bucură de alt tratament decît mine. Altfel, ce încredere pot avea în legile noastre și în cei ce le aplică?

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale