Tatulici, un om tuns cu secera şi nivelat cu ciocanul

Cred că Mihai Tatulici trăieşte undeva într-un beci de la Casa Presei şi se hrăneşte cu retururi de la Scînteia. Molfăie paginile alea de propagandă comunistă, sugînd seva din litere şi aşteaptă. Uneori îşi mai freacă chelia cu pagina cu portretul lui Ceauşescu de la începutul vreunui almanah, să lucească frumos. Pentru că geamurile şi cheliile lucesc frumos cînd sînt frecate cu hîrtie. 

Şi iese de acolo doar cînd apare o tragedie sau o mişcare socială în care Realitatea are nevoie de un om care să vorbească cu foarte mulţi proşti. Nu incendii sau chestii periculoase. Genul ăla de întîmplări la care se adună mulţi proşti şi simt nevoia să-şi dea cu părerea. Tatulici străluceşte în situaţiile de genul ăsta mai tare decît propria chelie. Pentru că, la fel cum Irinel Columbeanu pare înalt prin comparaţie, cînd se duce să-şi ia fata de la grădiniţă, la fel şi Tatulici pare isteţ cînd vorbeşte cu cinci ţărani pîrliţi care nu ştiu clar care capăt al periuţei de dinţi se înfige în gură.

Şi asta deoarece Tatulici are o adevărată superputere: este singurul om din Univers care, atunci cînd ia un interviu, reuşeşte să vorbească mult mai mult decît intervievatul. Eu n-am mai văzut în viaţa mea jurnalist care să pună doar întrebări retorice. „Păi, se poate, domnule Gheorghe, să trăim noi într-o ţară în care x şi y şi rezultă z?“ „De fapt, mă cheamă Nicu, şi da, cred că…“ „Staţi, domnul Vasile, nu mă întrerupeţi, că n-am terminat. Nu mi se pare normal că se poate ca w şi q…“ Este singurul om care poate ţine un monolog cu microfonul îndreptat spre altcineva. 

Mă uimeşte şi cum reuşeşte el să empatizeze verbal cu toţi năpăstuiţii de soartă, deşi nu pare să aibă vreo jenă în viaţă. Şi se uită la ei de sus, din coconul lui de autosuficienţă de unde le ştie pe toate, parcă deranjat de prostia oamenilor din jurul lui. Că din cauza prostiei lor a fost el nevoit să se pogoare peste ei, din casa lui comodă, să le explice el ce părere are despre chestiile care deja s-au întâmplat şi s-au întîmplat greşit, că nu l-a întrebat nimeni pe el cum ar trebui să fie de fapt. 

Şi tot ce face, face cu expresia aia facială de greaţă extremă pe care toate lămîile din Univers nu o pot trata. Are o greaţă pe el de nici dacă l-ar lua Ciutacu pe CTP-ul în cîrcă nu l-ar ajunge, cu puterile lor combinate. Poate s-a născut cu ea, n-am de unde să ştiu. Eu însă tind să cred că, pe vremuri, cînd era tînăr UTC-ist, zîmbea optimist. Pur şi simplu căderea comunismului l-a scîrbit în aşa hal încît de atunci chiar nu mai are cum să se bucure de viaţă.