„Securitatea m-a învins“, se văicărea fostul preşedinte Constantinescu, deşi nu-l întrebase nimeni nimic. „Trebuie să mă fac administrator de bloc“, se tânguie Ostap Bender, mai cunoscut ca „Marele Maestru al combinaţiilor“, în monologul final din Viţelul de aur, capodopera ilfpetroviană. Să-mi fie cu iertare, dar aceste două replici spun acelaşi lucru. Numai că degeaba.
M-am dus să văd dramatizarea* cu mari aşteptări, ca orice fanatic Ilf şi Petrov, şi m-am întors complet dezumflat: nu se înţelege. Ca să mă conving că problema nu e doar în capul meu cel chel incă din secolul trecut, am făcut un mic sondaj de opinie printre tinerii fără griji care ieşeau de la piesă. Catastrofă! Le plăcuse faptul că actorii se „strofocaseră“ pe scenă, le plăcuse decorul (în special fantasticul automobil Antilopa Gnu), le plăcuseră şi proiecţiile cu filmări de epocă, dar cam atât: din acţiune au înţeles zero barat. Am vrut iniţial s-o fac pe lupul moralist („Acest tineret ignorant… şcoala din ziua de azi… păi, pe vremea mea…“ etc.), dar apoi am tras o duşcă de ceai de tei şi m-am calmat: de unde puteau să ştie?! Cu ce efort de imaginaţie să „sară“ publicul peste trei breşe de percepţie? Nu una, nu două: trei! Alt timp istoric, alt sistem politic, altă ţară cu altă limbă: Uniunea Sovietică din anii ’20. Îmi pare rău pentru profii universitari şi teoriile lor, dar umorul, ca orice produs cultural, are şi el termenul lui de valabilitate – iar când acesta expiră, poţi să te dai şi peste cap, dar nu mai faci pe nimeni să râdă.
* Viţelul de aur, după Ilf şi Petrov, la teatrul ArCub. Dramatizare şi regie: Eugen Gyemant. Cu: Tudor Aaron Istodor, Cătălin Babliuc, Dan Rădulescu, Lucian Iftime, Smaranda Caragea, Radu Iacoban.
