Teoria ca teoria, dar practica conspirației ne omoară

1) Orice teorie a conspirației e, în primul rând, o teorie. Ea nu se probează decât printr-un proces care e infinit. Ea nu poate fi, de fapt, probată, e într-o continuă remodelare și readaptare “teoretică”. În chiar miezul ei stă ilogica butadei: excepția care confirmă regula.

Din momentul în care este lansată o teorie a conspirației, urmează un infinit șir de excepții care o confirmă. Orice excepție nu face decât să întărească “teoria”. Dacă mâine Cioloș scrie un pamflet cu titlul “Suie Moros”, ei bine, acest pamflet nu va fi decât o nouă probă, atât de evidentă, care confirmă teoria: bineînțeles că sunt mână în mână.

2) Orice teorie a conspirației îi face pe proști să se simtă deștepți.

Are o componentă detectivistică, e urmarea unor deducții, arată puterea de a infera. În sfârșit, deci, multe cioburi care nu prevesteau oricum nimic bun au fost strânse și s-a reconstituit obiectul original. Iar asta s-a făcut cu puterea minții: ne-am prins cum stă treaba. Deci, ne-or crede ei proști, dar nu suntem chiar așa.

Din acest punct, orice nou amănunt – sau excepție care confirmă regula – nu face decât să măgulească orgoliul prostului.

3) Orice teorie a conspirației vine să te salveze de o realitate atât de banală altfel și atât de ușor explicabilă.

Adică este evident că toți cei acuzați de “sorosism” sunt oameni care au urmat școli și au crescut într-un sistem instituționalizat care promova anumite valori neoliberale. E evident că ei, iar nu alții, au fost promovați mai apoi în funcții de către oameni care împărtășesc acele valori etc. Au fost educați într-o manieră și asta – evident – îi modelează. Dar nu au fost duși la niște școli din pădurile întunecoase ale Norvegiei, unde erau vizitați o dată pe lună de Soros, care îi punea să se bată între ei. Iar la final, la focul de tabără, beau toți sânge de căprioară direct din jugulara animalului.

4) Alteori, banalitatea realului poate fi jignitoare, obositoare, epuizantă. O conspirație presupune în spatele unei stări de fapt date o adevărată mașinărie greu de oprit, robustă, fiabilă.

Apoi, te uiți cât de ușor se modifică o stare de lucruri și cum oameni intangibili, odată clătinați, o iau în jos pe un tobogan care are ultima stație în rahat. Te uiți la de neatinsul Oprea. Aceeași caricatură ca pe vremuri, numai că fără funcție, fără pupăturile în fund ale presei, e în curul gol. Trump e doar prost, un mârlan, o intersecție de comportamente și moduri de-a vedea lumea foarte nocive. E atât de banal. Dincolo de asta nu ai ce să construiești. Probabil că peste o jumătate de an se va râde de Trump cum se râde de Geoană: un nimic care se tăvălise prin praf de oameni serioși și care o vreme a fost în cărți.